Miercurea care tocmai a trecut (dupa un weekend de pomina cu vinuri asemenea despre care o sa va povestesc cat de curand) am decis intr-un final apoteotic sa organizez o degustare si in orasul de bastina. La Cafegiu. Dupa program.

S-a vrut prima dintr-o serie menita sa stranga cativa pasionati pitesteni in jurul vinului. Si cine stie, poate cu timpul vom fi din ce in ce mai multi si putem sa ne gandim la chestii ambitioase. Din acest motiv am incercat sa tin costurile la minim (50 lei /persoana), lucru pe care il fac dealtfel de fiecare data. Aceasta si datorita faptului ca ma pun adesea in pielea participantilor la degustari si simt lipsa unor evenimente de profil cu preturi corecte si care sa nu imi creeze impresia de afacere de conjunctura.

 

In fine, sa revin. Am avut opt Fetesti Negre de top, selectionate din diferite podgorii atat pentru diversitate cat si pentru incercarea de a surprinde elementele comune pe care le-as putea atribui caracteristicilor de soi. Nu a fost sa fie. E greu de gasit ceva comun la Feteasca Neagra, chiar si la acest nivel de pret. Unde vinurile ar trebui sa exprime caracterul de soi si mai putin tehnicile de vinificare.

Dar cunoasteti problema clasica: caracterul de soi al Fetestii Negre e mai degraba din categoria anecdotic/folclorica a celebrei prune pe care majoritatea o cauta cu drojdii selectionate si mai putin bazat pe date stiintifice. Cele istorice sau care tin de experienta anilor de vinificare cu atat mai putin exista pe la noi. Sunt curios cine va face prima verticala de  Feteasca Neagra de 10 ani.

 

Toate vinurile au fost deschise cu o ora inainte si dublu decantate printr-un aerator Magic Decanter. Unele ar mai fi avut nevoie de aerare, dar nu am riscat sa ne trezim cu ele oxidate.

Pe scurt cam asa s-au prezentat:

  

• Crama Oprisor La Cetate Feteasca Neagra 2011 Light, lejer, cu fruct expresiv, rosu, aciditate ok, alcool bine ascuns in evolutie (are un redutabil 14.5%), vizibil usor pe final. Tanini integrati, lejeri, neintruzivi. Postgust scurt spre mediu, fructat. Un foarte bun vin de linie, de masa. Usor overpriced, dar un vin corect care ofera placere. Bun  
• Crama M1.Atelier Arezan Festeasca Neagra 2012 Nas cu fruct copt, usor spre gemos si impresii de baric. Mai inchis decat Oprisor. Gust rotund, fructat, aciditate corecta, usor deficitara, fruct usor amorf, nedefinit. Final fructat, mediu. Un vin bine lucrat, echilibrat, dar usor fad, fara personalitate. Bun  
• Crama Bauer Feteasca Neagra 2013 Mi s-a parut inchis acum, nas dominat de baric, gust evaziv, cu o structura de tanini care se iteste pe final. Aerat se deschide in fructe rosii si nuante fine, elegante, un stil total aparte fata de restul, la care ma asteptam. Fara note bombastice, “in your face”, mai degraba joaca cartea elegantei si retinerii. Un vin interesant, cumva inchis la momentul actual, care mai trebuie tinut ceva ani. Acum, Bun spre Foarte Bun
• Cramele Recas Selene Feteasca Neagra 2013 Unul din hit-urile serii la care ma asteptam dealtfel. Foarte bine lucrat, de la licoare la imagine. Este acelasi stil modern si international ca la Arezan, dar echilibrat la alt nivel. Concentrat, extractiv, bine pus in valoare de aciditate si de structura de tanini. Un succes in sine in materie de tehnica de vinificare, este vinul care probabil impaca cele mai multe gusturi. Foarte Bun
• Davino Purpura Valahica 2011 Nas inchis, cu fruct supracopt, usor gemos si cu usoare izuri de conserva. Se deschide frumos in “clasicele” note de pruna cu declinari de la uscat la magiun. Extractiv, concentrat, cremos beneficiaza de o structura de tanini evidenta inca din debut, ferma, care sustine foarte bine tot fructul. Care este usor supracopt, jammy. Postgust lung si evolutiv. Foarte Bun
• Alira Grand Vin Feteasca Neagra 2011 Clasicele note de supracoacere tipice stilului. Smochine, stafide, gemuri, magiun-uri. Dupa ce dispar notele de “canned”. Gustativ este rotund, cremos, extractiv, usor deficitar in structura si cu aciditatea la cote minime. Este stilul overriped Alira care imparte lumea in doua. Pentru mine, Bun
• Aurelia Visinescu Anima Trei Fete Negre Un asamblaj din trei ani diferiti (2012,2013 si 2014) care a fost cel mai complet vin din punctul meu de vedere. Oricum este “unfair” de comparat cu celelalte, dar a bifat multe capitole, de la nasul expresiv, cu fruct bine incadrat, pana la evolutia structurata, echilibrata incorporand perfect toate componentele, de la aciditate la alcool si fruct. Excelent.
  Mi-a placut, desi tehnic repet nu poate fi comparat cu restul care au fost “vintage”. La cel de fata se vede ca s-au folosit vinurile din ani diferiti pentru a acoperi si cumva nivela deficientele fiecarui an.
  Lucru care nu este de condamnat; cine cauta exclusiv calitatea intrinseca a vinului va fi perfect satisfacut de cel de fata. De altfel probabil si datorita componentei deosebite vinul este evolutiv si schimbator. A doua zi l-am vazut in blind (bine ce e drept dupa o lungaaa seara de degustare) si nu l-am recunoscut atat de schimbat era: mult fruct negru, mult baric in stil american. Foarte ciudat.
  Una peste alta, este o intrebare interesanta daca la Feteasca Neagra avem nevoie sa asamblam ani diferiti ca sa acoperim deficientele soiului. Sau lipsa noastra de informatii…
  
• Balla Geza Stone Wine Feteasca Neagra 2011 S-a prezentat cu un nota in plus de overripe si “jammy” fata de cum il stiam din toamna trecuta de la Timisoara, dar bine tinuta sub control de aciditate si de structura de tanini foarte bine executata. Fruct copt, dar rar gemos, aciditate ok, tanini granny, fermi pe final care imbraca palatinul, alcool excelent ascuns ( si are 15%). Este aceeasi Feteasca care m-a surprins placut anul trecut, una dintre cele mai bune de la noi. Foarte bun spre Excelent.

  

  

In concluzie trebuie spus ca am avut parte de vinuri bune, fiecare in stilul lui.

Davino si Balla Geza cumva apropiate ca executie si cam la acelasi nivel de calitate, cu un mic avantaj pentru Balla pentru un plus de expresivitate si prospetime a fructului pe care insa Purpura il echilibreaza cu structura de tanini mai ferma si prezenta.

 

Oprisor si Arezan sunt doua vinuri abordabile perfect de acum, fara pretentii de complexitati deosebite fiind dealtfel si cele mai ieftine din degustare. Eu personal prefer La Cetate pentru un plus de lejeritate, fruct proaspat si personalitate. E genul de vin care mai cere o sticla si probabil doar pretul te-ar opri din excese.

 

Anima Trei Fete Negre mie unul mi-a placut cel mai mult dintre toate, dar e cumva greu sa o compari cu restul care sunt vintage-uri, aceasta fiind un blend intre trei ani diferiti.

In schimb daca as vrea sa fac cadou o Feteasca Neagra extrem de bine facuta, suculenta si extractiva in acelasi timp, Recas Selene ar fi clar un „crowd pleaser” clasic. Este genul de vin perfect executat caruia greu ii poti gasi ceva de reprosat. Chestie destul de enervanta si care pe de alta parte il face usor generic. Adica nu s-ar deosebi foarte mult de un Merlot sau Cabernet internationale, iarasi corect executate. Desi puncteaza tot la categoria “vinuri moderne” Arezan pare doar o imitatie ca stil. Bine, sunt si ani diferiti, dar nu foarte diferiti.

 

Ca si abordare total diferita de restul a fost Crama Bauer. Dar as mai lasa-o deoparte ceva timp sa evolueze si sa se aseze. Pentru cei plictisiti de vinurile “jammy”, supraextractive sau de cele in stil international, Feteasca Neagra de la Bauer ofera o gura de oxigen. Ca intotdeauna dealtfel. Stiti mantra: daca Stirbey este pentru pasionati, Bauer este pentru winegeeks.

 

Alira Grand Vin ramane este un stil care imparte piata in doua. Pe langa ea Balla Geza si Purpura par proaspete. Si datorita supracoacerii structura si aciditatea au de suferit. Pe de alta parte, faptul ca vinul nu agreseaza gustativ cu nimic, fiind moale si catifelat, este un atu pe la noi. Totul tine de pret si am inteles ca de curand au fost usor ajustate in jos.

 

Cam asta ar fi pe scurt experienta cu Fetestile Negre. Parerea generala este ca inca experimentam. Unii o duc in „overripe”, altii o lasa lejer, altii asambleaza ani diferiti ca sa stearga deficientele fiecaruia. Este impresia clasica si care are cumva tendinta sa se permanentizeze, ca nu exista un stil clar pentru soiul national fanion si fiecare il interpreteaza in cheie proprie, tratandu-l mai degraba ca pe un Chardonnay. Cand bei Feteasca Neagra pe la noi ai un feeling de “Chardonnay rosu”.

 

Pe mai departe vom continua seria de evenimente de la Pitesti cu o degustare de Cabernet Sauvignon premium. Vinarte, Segarcea, Oprisor, Hyperion, vedem ce gasim… Oricum feedback-ul din partea participantilor a fost pozitiv, iar eu unul ma bucur de asta.
Sper ca in curand sa imi fac timp si de o degustare in Bucuresti. Va fi probabil Rhone, mai vechi si mai noi, ca o promit demult…
 

Asadar, daca vreun concitadin citeste randurile de fata si vrea sa participe pe viitor la acest gen de evenimente il astept cu un semn pe mail (dan@provin.ro) sau la comentarii. Primim si din afara orasului…:)

 

Tags: Alira Grand Vin, Arezan, Aurelia Visinescu Trei Fete Negre, Balla Geza, Crama Bauer, Davino, Feteasca Neagra, Oprisor La Cetate, Recas Selene

 

Fara absolut nici o dorinta de a suna fatidic sau apocaliptic, am de la o vreme un sentiment ca se apropie ora decontului pentru piata de vin autohtona.

Decontul cu privire la politica de preturi si vanzare aleasa de majoritatea actorilor de la noi precum si a inabilitatii de a patrunde pe pietele externe.

 

Sa ma explic. In ultimele saptamani, eu care nu sunt un mare fan al can-can-urilor si nici nu (caut sa) ma aflu in mijlocul fenomenului, aud in mod constant din surse diferite si fara nici o legatura intre ele, ca situatia este groasa. Stocurile de vin sunt din ce in ce mai mari, vanzarile merg din ce in ce mai prost, piata autohtona e cumva suprasaturata si sta sa implodeze. Iar anul 2014, o mini-catastrofa pentru unii tinand cont de vreme, nu a ajutat deloc la dezamorsarea situatiei financiare precare. Ba din contra.

 

De asemenea, aud din ce in ce mai des de crame care cauta investitori/cumparatori. Cateva au aparut chiar pe site-urile de imobiliare si chiar au inceput sa se faca pariuri care producator isi va declara primul insolventa.

In plus, crame cu pretentii care in anii trecuti se rugau distribuitorii de ei sa le dea vin acum suna ei oamenii prin tara pentru listari si vanzari suplimentare. Altii, prevazatori, taie preturile de prin marele retail.

 

De fapt asistam la un fenomen normal, un fel de inceput de criza de supraproductie alimentata in esenta de lacomie, coroborata cu lipsa de perspectiva si inabilitatea de a patrunde pe pietele externe. E un fel de “party is over, the winter is coming”…

Ecuatia este simpla: au inceput sa intre pe rod replantarile masive facute cu fonduri de prin 2009 incoace. Calculand 4 ani de la fiecare an toate acele hectare incep sa arunce vin catre crame si catre piata. Care crame sunt majoritatea umplute deja la maxim cu vin nevandut din anii anteriori. Iar suvoiul de vin “nou” creste de la an la an.

Aruncandu-ne o privire pe cifre pentru a surprinde situatia viitorul suna destul de sumbru.

 

 

Din graficul de mai sus se observa o evolutie constant crescatoare a plantatiilor cu DOC si IG, plantatii care urmeaza sa intre pe rod in urmatorii ani. Astfel in 2011 au aparut 1748 Ha noi care au adus in piata in 2015 un plus de aprox. 7-8 mil de litri de vin. Asta calculat la un randament mediu la ha de 40 hl, cumva conservator tinand cont ca maximele sunt mult mai mari (aveti aici exemplele pe DOC Dealu Mare si IG Dealurile Munteniei). Daca ne uitam la suprafetele totale supuse masurii de restructurare/reconversie (Tabelul 3, ultima linie, de aici) situatia este si mai clara. Mii de hectare replantate asteapta sa arunce vin in piata.

Tot vinul acesta nu prea isi gaseste corespondent in puterea de cumparare a pietei locale la ora actuala, iar vanzarile in mod clar nu au crescut in mod similar.

 

Un debuseu ar putea fi exportul. Dar acesta este cvasi-inexistent (cam 10 mii tone an, importurile fiind triple in comparatie) si nu ma mir. Si acum imi suna in urechi vorba celebra a unui corifeu autohton: “Ce nevoie are Romania de export, noi consumam tot aici dom’le”. Superb. Consumati acum…ca o sa fie din ce in ce mai mult de consumat. Sa consuma sa crapam si tot nu putem inghiti valul de vin care se indreapta spre noi.

 

Consumul de vin in mod cert nu va creste la preturile actuale. Nu vad nici un roman cu salariu mediu facand credit la banca ca sa puna ceva sticle de vin premium in cosul lunar. Deja am trecut de etapa “sa scadem preturile si se va vinde”. Nu se va vinde, e prea mult si prea repede. Ne trebuia export. Bine, export putem face si acum, dar la preturi infime, corespunzatoare cu imaginea de tara pe care (nu) o avem si care vor duce la acelasi deznodamant pentru ca nu vor putea acoperi costurile de productie deloc de neglijat in cazul unui climat ca al Romaniei.

 

Dar sa fim optimisti sa privim in viitor. In anul 2012, conform tabelului de mai sus, suprafetele plantate cu vin in Romania au crescut cu aproximativ 3400ha. Replantari au tot fost vreo 4500 ha (in 2013 chiar  7400ha). Asta inseamna ca in 2016 cand vor intra pe rod vom avea un plus de aprox. 13 milioane de litri de vin in piata. Practic ne va lovi un tsunami de vin. Care va continua cu siguranta si in 2017.Unde il vindem, unde se va duce? Nu prea mai are unde. Asa cum spuneam ora decontului se apropie. Unii nu cred ca vor prinde 2016 in picioare.

 

Si apoi, cunoscand mentalitatea autohtona de a face business, cand prima crama “la care nu se astepta nimeni” va cadea tare imi e frica ca va fi inceputul potopului. Pentru ca piata aceasta imatura de vin de la noi e tare sperioasa. Cand primul jucator mai vizibil va declara oficial insolventa in secunda doi furnizorii, distribuitorii si tot mediul de afaceri va strange surbul pentru toti ceilalti incercand sa se puna la adapost de furtuna ce va urma. Ca asa e la noi. Scapa cine poate.

Si nu ii condamn. Frica pazeste pepenii. Pe cale de consecinta mediul de afaceri se va deteriora rapid (nu ca ar prea sanatos acum) grabind default-uri in lant ale altora din domeniu aflati in echilibru precar.

 

Una peste alta cam toate semnele converg. Ca o sa avem “a perfect storm”. Cand nu o sa mai avem efectiv unde vinde vinul. Si va trebui sa facem ceva. Ce? Nu stiu…chiar habar nu am. Mi se pare prea tarziu, cred ca ceasul al doisprezecelea a trecut demult si acum deja suntem pe modul “tineti-va bine, scapa cine poate”.

 

 

In sensul acesta cred ca 2016 va fi fatidic pentru multi. Daca in anii trecuti corabia paraia pe la incheieturi acum cred ca inceput sa ia apa serios si e problema de timp pana cand o sa asistam la o implozie a pietei autohtone de vin. Bineinteles ca unii se comporta ca si cand nimic nu s-ar intampla, injura Lidl, dau vina pe importuri, mai fac cate un concurs, mai scriu cate o carte. De fapt, incearca doar sa profite de disperarea producatorilor din piata. Toate astea sunt cam ca orchestra de pe Titanic, care canta in timp ce vasul se duce incet spre adanc.

 

Dar nu trebuie sa disperam, intr-un fel e bine si e cumva firesc si normal sa se intample asa. Dupa ce vom imploda, vor veni frumos investitori de afara, fonduri sau producatori, care vor cumpara cu discount-uri maricele ce am plantat tot cu ei pe fonduri europene. Acum nu cumpara nimeni, ca nu are rost. Stiu ca e mai bine sa astepte. Oamenii oricum estimau de la inceput ca o sa ne rupem gatul si o sa ne inecam in valul asta de vin.

 

De altfel la nivelul documentelor UE situatia din Romania se cunoaste. Si la un moment dat se pune problema ca supraproductia aceasta rezultata din aparitia de noi plantatii de vita de vie va accentua dezechilibrele pe piata vinului la nivel european. Si oamenii vad in perspectiva, atunci cand vinul romanesc va ajunge pe piata europeana. Ca acum stiu si ei ca la ce export in UE avem nu destabilizam nimic. Citez de aici, pagina 15:

“(…)The Court noted that in Romania the restructuring measure is effectively financing the expansion of vineyard area, instead of renewing the existing holdings, many of which are not adapted to current market demand. The Court estimates that the impact on production could reach up to additional 250 000 hl or 5 % of Romania’s average production during the period 2000–08. Again, this can contribute to the persistence of market imbalances at European level, if increased overall demand does not accompany such increased production.”

 

Dupa ce ne vor prelua, probabil vinul romanesc va avea imagine in afara, Feteasca Neagra va fi laudata prin toate revistele de specialitate si Romania va fi noua descoperire in materie de vin pe piata mondiala. Pentru ca ei stiu sa faca ceea ce noi nu am stiut niciodata: business de vin. Restul: crame, inoxuri, plantatii, jucarii, stiluri de vin sunt detalii. Tot ce conteaza este business-ul, ce esti in stare sa vinzi, unde si la ce pret.

 

Si asa se va inchide cumva cercul experimentului de laborator numit renasterea vinului romanesc (sub atenta supraveghere de afara). Noi ne bucuram ca am replantat, dar stau uneori sa ma intreb daca nu cumva am fost noi cei replantati. Si acum vin pescarii sa ridice navodul.

 

De altfel inca astept un exemplu de sector romanesc unde nu s-a intamplat la fel. De ce ar fi vinul altfel?

Chiar vi se pare ca exista niste oameni geniali in domeniu care ar fi putut sa schimbe situatia de mai sus? Cei cativa initiati pe care ii avem au fost demult marginalizati de trendul “nu ne vindem tara, inchideti usile ca trage curentul” reprezentat de vechea garda, marii jucatori plus autoritatile incompetente (pleonasm, scuze).

 

Mai sus este un scenariu pesimist si nu imi doresc sub nici o forma sa se ajunga la “v-am spus eu”. Dar daca se va intampla (si semnele cam asa sunt), producatorii romani de vin, in marea lor majoritate, isi cam merita soarta. Cei mari si cei care stiu cu ce se mananca business-ul de vin vor scapa. Sifonati, dar vor scapa. Dar nu sunt multi.

 

In schimb vinul romanesc, per ansamblu, va avea de castigat. Nu putem astepta la infinit sa ne organizam, sa facem, sa dregem, sa vina statul, etc. Toate acestea sunt iluzii in Romania, povesti de adormit copii.

Ah si bucurati-va, o voi consumatori oropsiti de preturi mari si RPC slabe. Mai ales voi veti avea de castigat… Sau poate nu, vom vedea!

Cert este ca traim vremuri interesante. Care vor deveni in curand si mai interesante…

 

Tags: Export Vin, Replantari, Vanzare Vin, Vin romanesc

 

Acum cateva saptamani m-am intors dintr-o scurta incursiune in nord-estul Italiei. Cum orice concediu de ceva timp incoace are loc in mod misterios (pentru unii) in apropierea vreunei regiuni viticole celebre de data aceasta am ales sa imbin utilul turistic cu pasiunea in regiunea Veneto. Pe partea de turism nu va mai spun ce oras turistic se afla in regiunea Veneto. Pe parte de vin posibilitatile sunt multiple invartindu-se in special in jurul renumitului Prosecco sau a nu mai putin celebrului Amarone.

 

Asa ca sub pretextul romantic unei incursiuni de o zi la Verona pentru ca vedea renumitul balcon amintit in Romeo si Julieta, am facut o oprire pe drum la Tenuta Sant’Antonio. De fapt adevaratul scop al incursiunii. Oprire care, ca mai toate opririle in scopuri oenlologice, s-a prelungit spontan cu o degustare, o vizita prin crama si prin vie care toate insumate au contribuit la taierea de pe lista a scenei cu balconul, acesta fiind identificat doar in trecere, dintr-o pozitie inferioara, remarcandu-se cu aceasta ocazie lipsa termopanului alb la celebrul edificiu.

 

 

Revenind la scopul si menirea blogului de fata recunosc ca vroiam sa le fac o vizita celor de la Tenuta Sant’Antonio in primul rand pentru a-mi satisface curiozitatea in legatura cu regiunea si apoi pentru povestea si vinurile lor. Din care apucasem sa degust (doar) Scaia alb. Un vin modern si cumva international in spatele caruia insa banuiam ca se ascund si alte bijuterii oenologice cu tente mult mai autohtone.

Pe scurt, Tenuta Sant’Antonio este mostenirea lasata celor patru frati de catre Antonio Castagnedi viticultor de traditie din zona, retras la ora actuala, dar inca implicat activ in muncile de pe la crama. Cei patru, initial cu proiecte separate si lucrand ca si consultanti pentru diversi producatori din Italia, s-au reunit in 1989 si au preluat cele 20 de ha ale familiei adaugand alte 30ha pentru a ajunge la dimensiunea actuala a proprietatii.

Viile sunt plantate intr-o zona cunoscuta drept aspra, arida si slab productiva de catre localnici (Monti Garbi), iar denumirea a dat-o si troita inchinata Sfantului Antonio aflata in vie si care era des invocat cu scopul de a aduce ploaia.

 

 

Solul in zona este compact, calcaros cu insertii de mica si un strat de nisip si argila deasupra, excelent pentru cultivarea vitei de viei. Probabil intuiti orientarea spre calitate in crama si in vie cu tot arsenalul de tehnici specifice la care fratii Castagnedi nu fac economie. Aceasta in mod normal se vede si in vinuri care au primit pe parcursul timpului multiple distinctii si sunt cumva abonate la puncte Parker din zona 94-95, mai ales pentru Amarone.

 

 

Desi toate aceste coordonate ar trebui sa fie suficiente pentru a-l convinge si pe cel mai sceptic pasionat, pentru mine ce a inclinat cu adevarat balanta a fost discutia cu Armando Castagnedi, unul dintre proprietari. Si mai ales faptul ca, intr-o zi de sambata, a venit special la crama pentru a ne intalni. Chestie mai rara pe la noi unde prima grija a majoritatii proprietarilor este „cat este grupul de mare si daca luati si masa?”. Unde mai pui ca un alt frate se ocupa intre timp cu primirea altor vizitatori inopinati la crama si cu vanzarile din magazin. Sambata la ora 12…

 

 

Sa revenim: dupa un tur de vie si de crama am ajuns in punctul terminus adica in sala de degustare amenajata cumva in stilul unei cale de nava si unde aveam sa ma scufund in analiza vinurilor. Am trecut in revista tot portofoliul actual plus ceva vizite in trecut. O parte din vinurile de mai jos le importa la noi cei de la Wine Point si le gasiti in magazinul lor virtual.

 

 

Am inceput cu o selectie de Soave, vinul alb traditional al zonei bazat pe Garganega in diferite combinatii cu Trebbiano di Soave si Chardonnay care care insa datoria unui nemeritat deficit de imagine si marketing (chestia clasica pe la italieni datorata in parte si celebrei conlucrari de care dau dovada) este foarte greu de vandut la momentul actual pe piata internationala. In cazul meu un ochi rade, unul plange pentru ca un pasionat poate descoperi vinuri redutabile, cu RPC-uri excelente in aceasta apelatiune.

 

Vinul de baza este Soave Fontana, majoritar Garganega plus ceva Trebbiano si Chardonnay. Varianta 2014 este lejera, citrica, florala cu arome si senzatii de caise si piersici plus un grad de baubilitate periculos de ridicat. Vinul alb italian clasic, lejer, curgator care parca implora peste si fructe de mare.

Soave Monte Ceriani 2013 este insa mai complex, serios, cu o aciditate demna de un Chablis bun si o tesatura stransa si minerala in jurul fructului. Foarte Bun, preferatul meu dintre albe.

A urmat apoi un Soave Monte Ceriani Vecchie Vigne din 2011, maturat in baric, cu un nas complex dominat de note de alune, unt, patiserie dar si tuse interesante de evolutie si hidrocarburi alaturi de aluzii de coji uscate de portocale si stone fruits coapte. Prezent, matasos pe palatin, perfect echilibrat, structurat si usor tonic pe final. Un Soave extrem de serios. Usor cam prea serios pentru perspectiva mea despre stil.

 

 

Ca intermezzo am mai trecut o data in revista Scaia 2014, acelasi vin modern, suculent, zemos, perfect lucrat, imbuteliat cu usor cu rest de dioxid care m-a cucerit de prima data. Este la momentul actual alternativa moderna si mult mai usor de vandut pe plan international la vinul local. Din pacate. Repet inca o data, Soave este la momentul actual un vin underrated cu un RPC foarte bun mai ales comparat cu variante frantuzesti mai celebre de prin Burgundia. Si asta atat la Tenuta Sant’Antonio cat si in general.

Inainte de rosii am trecut si peste Telos 2014 alb, un vin experiment, produs fara sulfiti, in stilul unui Soave, dar cu o dimensiune adaugata de ierburi uscate si condiment si un plus de corp si prezenta in detrimentul aciditatii mai imblanzite.

 

 

Au urmat apoi rosiile, incepand cu Scaia 2013, un Corvina 100%, nebaricat, de care eram chiar curios cum se prezinta ca varietal. Nas direct, floral, cu violete si tuberoze insotite de fructe rosii si negre proaspete din categoria visinelor, cireselor amare, a afinelor si coacazelor plus tuse condimentate de piper si anason. Pe palatin este impetuos, picant, artagos, suculent si cu taninii vioi, dar integrati. Un vin cu personalitate care a fost bine primit mai ales in afara. De exemplu cei de la Revue du Vin de France l-au cotat de curand cu 16p; o performanta in sine tinand cont de cat de zgarciti sunt francezii cu punctele, mai ales la vinurile straine…:)

 

A urmat Nanfre, un Valpolicella Superiore din 2013 care se constituie intr-un food-wine perfect. Nas savory, in tuse de ciuperci, ierburi uscate asezate pe fructe rosii coapte si cirese amare. In stil Old World. Evolutie fructata, eleganta, suculenta insotita de clasica nota condimentata care face vinurile italiene de linie atat de prietenoase cu bucataria.

 

Trebuie sa va marturisesc inca de la inceput ca eu sunt mai degraba un fan al Valpolicella, considerandu-l un stil mult mai abordabil, versatil si pe nedrept lasat in umbra celebrului sau frate mai mare care a facut cariera pe plan international, Amarone. Dar asta poate fi un avantaj pentru pasionatii de vin prin prisma preturilor si a RPC –urilor clar favorabile celui dintai.

 

 

Un exemplu perfect in acest sens este La Bandina 2009, un Valpolicella Superiore serios, complex care combina excelent atat olfactiv cat si gustativ fructul rosu si negru concentrat cu notele de lemn rezultate in urma maturarii timp de 24 de luni in baricuri frantuzesti de 500l. Produs dintr-o parcela favorabila, cu o productie mica, care altminteri ar fi ajuns in Amarone, este un exemplu excelent in ceea ce priveste potentialul respectivului stil atunci cand este tratat cu atentie si seriozitate.

Potential care s-a vazut cel mai bine in varianta 2007 un vin cu o evolutie excelenta, in care fructul impetuos si baricul din tinerete incep sa lase loc aromelor tertiare si unui echilibru greu de intuit si acceptat la un Valpolicella. Cu un potential de invechire redutabil inca in fata vinul, curge lejer si integrat, terminand in note lungi de fruct copt si forest floor. Excelent, o surpriza extrem de placuta care mi-a reconfirmat potentialul enorm al stilului respectiv atunci cand este tratat cu seriozitate.

Oricum La Bandina este o referinta in materie de Valpolicella facuta cum trebuie, daca il intalniti nu il ratati.

 

Monti Garbi Valpolicella Ripasso 2013 este mai apropiat ca stil de Amarone cu care imparte drojdiile de vinificare si refermentarea pe boasca acestuia, imprumutand arome de fructe supracoapte, gemoase, licoroase. Gustativ este mai plin, prezent, dulceag si usor siropos. Aciditatea este mai redusa, fructul mai gemos, evolutia mai liniara si taninii ascunsi in spatele constructiei cremoase. Un stil care probabil este pe placul majoritatii publicului de la noi, dar pe care eu unul nu il prefer, mai ales comparativ cu cel clasic de mai sus.

 

 

Am trecut apoi la artileria grea, Amarone. Trebuie spus de la inceput ca cei de la Tenuta Sant’Antonio incearca sa scoata Amarone din zona vinurilor grele, de meditatie, apasatoare si sa le faca mai prietenoase cu consumatorii si cu mancarea. Desi nu sunt un fan declarat la stilului, vinurile lor mi-au placut mult prin prisma faptului ca pastreaza un fruct proaspat si o aciditate care le fac abordabile si usor de baut. Si asta fara sa faca rabat la capitolul tipicitate, complexitate aromatica si gustativa, contribuind chiar la o mai buna integrare si expresivitate.

Am inceput cu Amarone Selezione Antonio Castagnedi 2012 care exprima cel mai bine filozofia producatorului fata de stilul amintit. Fructul este mai proaspat inca din nas, dar si gustativ, iar aciditatea echilibreaza excelent corpul si alcoolul de doar 15 %, bine tinut in frau pentru un Amarone. Toate acestea fara a se renunta la caracterul special al stilului, regasindu-se arome de ciocolata, fructe confiate, condimente si rotunjimea calda, clasica finalului unui Amarone reusit.

Telos l’Amarone 2011 este varianta fara sulfiti a stilului si este atat de bine echilibrat si lucrat incat aduce a vin international ambitios, foarte bun, dintr-un climat mai cald. Lipsa sulfului adaugat in procesul de vinificatie nu rapeste nici o senzatie gustativa , iar vinul curge matasos si plin de fruct pe palatin.

Punctul culminant a fost Amarone Campo dei Gigli 2011, un vin care se apropie cel mai mult de stilul clasic, dar excelent lucrat. Nas dominat de aromele clasice de fructe coapte, licoros, tutun, condiment, ciocolata neagra. Gustul plin, corpolent, matasos, imbraca palatinul cu fruct copt, concentrat, intens, dar si cu o aciditate care ii confera echilibru si improspateaza fructul. Tanini integrati, prezenti care ii imprima o structura impresionanta in detrimentul concentrarii pe care o afiseaza. Excelent, unul dintre cele mai bune Amarone pe care le-am incercat, un melanj reusit dintre un vin de meditatie in stil clasic, cu un twist ce ii confera proaspetime, abordabilitate si complexitate.

 

 

Pe scurt, cam aceasta a fost experienta vizitei la Tenuta Sant’Antonio. Am plecat de acolo cu un sentiment de calm si normalitate specifice tarilor cu traditie viticola, dar si cu o senzatie de determinare, de lupta continua si sustinuta pentru locul castigat cu greu in lumea vinului.

Este ca si cum locul acela aspru si neiertator, dar in acelasi timp atat de favorabil vitei de vie, imprumuta ceva oamenilor si vinurilor care il pun in valoare…

 

Tags: Amarone, Castagnedi, Italia, Monti Garbi, Soave, Tenuta Sant'Antonio, Valpolicella