Avem astazi un Riesling de la un producator din Nahe: Schlossgut Diel. Crama este detinuta de unul dintre cei mai renumiti critici de vin din Germania, Armin Diel, acum retras din activitate (a fost pana in 2009 unul din editorii ghidului Gault&Millau pentru vinurile germane). Deci aviz colegilor amatori (dar si profesionisti) care se viseaza proprietari de crame. Oricum din ce am inteles proprietatea este in familie de mai multe generatii, deci “critica” a venit probabil dupa “meserie” si „practica”.

La noi de la meserie la critica e mai greu de trecut, mai ales in contextul pietei autohtone, iar invers, probabil imposibil. Dar niciodata sa nu spunem niciodata: astept prima eticheta de vin scoasa de vreun confrate sa ii aplic Constitutia. Divaghez, glumesc, revin:

De partea de vinificare la Schlossgut Diel se ocupa acum fata lui Armin, Caroline Diel. Vinurile sunt fermentate intr-o abordare neinterventionista, cu drojdii naturale in tancuri de inox. Cel de fata face parte din gama medie a producatorului respectiv. Asadar:

Aspect (Culoare): Galben deschis spre transparent, cu irizatii verzui

Nas: Mineral, auster, citric, cu aluzii de mere verzi, agrise si caise. Usoare tuse condimentat-verzi in fundal. Lasat sa se incalzeasca dezvolta adieri vagi de fruct tropical, dar se mentine in “tabloul” initial.

Gust: Pe palatin pastreaza aceleasi impresii din nas: aciditate sustinuta, mineralitate bine evidentiata si note de mere padurete, pere, caise si citrice (lime, gref alb). Evolutie compacta, “stransa”; structura bazata pe combinatia mineralitate/aciditate, cu un alcool inexistent si un fruct pur si clar exprimat. Final crocant, citric, usor condimentat, piperat, cu aluzii tonice de migdale, lime si ardezie in postgust.

Un Riesling sec clasic, cu aciditatea si mineralitatea in prin plan, care argumenteaza foarte bine conceptele de transparenta si claritate atat de des asociate acestui soi si rar intalnite la alte varietaluri sau in alte zone viticole.

In concluzie, (inca) un Riesling Foarte Bun, cu un RPC Bun la cei 11 € cat a costat la Belvini.

Tags: Germania, Nahe, Riesling, Schlossgut Diel

Acum vreo cateva luni scriam vreo doua postari (aici si aici) despre un vin de supermarket, starnind un lung sir de polemici si controverse cu privire la viitorul si contextul industriei viti-vinicole autohtone.

Cred ca era cel mai ieftin vin despre care scrisesem vreodata (8.99 lei) si ceea ce m-a “incantat” la el nu a fost calitatea in sine (corecta de altfel pentru un un vin de supermarket, care nu e destinat sa produca revelatii) cat pretul la care era vandut.

La banii respectivi devenea un fel de minune pe piata romaneasca “overpriced”, din categoria ”vin baubil la banii astia…Nu se poate dom’le!“. Ba uite ca se poate si in general industria autohtona nu a evoluat foarte mult in directia oferirii de vinuri corecte la preturi asemanatoare de atunci. Deci ce scriam atunci despre piata de la noi, ramane perfect valabil si acum.  Bine e si greu sa recuperezi in cateva luni decenii de ramaneri in urma la mai toate capitolele, de la productie la mentalitate si politici de stat.

Ceea ce spuneam, in esenta, este ca genul acesta de vinuri vor deveni aparitii obisnuite pe rafturile marelui retail de pe la noi, pe masura ce occidentalii vor cauta debuseuri pentru vinurile proprii. Chestie devenita chiar mai „arzatoare” de cand cu embargourile pregatite Rusiei&stuff; deci sa ne asteptam la o precipitare a fenomenului.

Oricum acesta s-a desfasurat dupa cum ma asteptam: Lidl a listat in cadrul saptamanii spaniole vinuri de 9 lei cu medalii de aur la Bruxelles, iar Mega Image si-a completat gama Ratei cu inca trei specimene: un Sauvignon Blanc (Fluturele), un rose (Melcul) si un Merlot (Calutul de Mare). Preturile sunt un pic mai mari decat la Rata (in jur de 12 lei), dar oricum cam sub ceea ce ofera pe segmentul acesta industria autohtona.

Am cumparat din curiozitate toate cele trei vinuri (ce naiba costa toate cat o sticla de vin mediu de pe la noi. Mediu, nu premium…din pretul de premium iti iei un bax). Din ele nu am apucat sa beau decat Sauvignon-ul din motive de agenda de degustare si lipsa de “tragere de inima” spre genul acesta de vinuri de mare retail. Dar probabil ca sunt vinuri corecte si promit sa le acopar in curand si pe celelalte doua.

Asadar  Fluturele a zburat la noi tot din Languedoc, pe filiera Delhaize:

Aspect (Culoare): galben deschis, clar, in nuante verzui, tanar

Nas: intensitate medie, cu un spectru aromatic complet si corect, cu note tipice de flori de soc, corcoduse, aluzii citrice si impresii de fruct copt, exotic (mango, fructul pasiunii).

Gust: corp mediu, usor diluat, cu tuse verzi, citrice si usor fructate. Evolutie marcata de aciditate, dura in partea a doua si cu un final amarui, usor deranjant, vag alcolizat si cu ceva izuri de acetona in fundal. Postgust scurt, in note verzi, citrice si vagi impresii de “doaga”.

Una peste alta un vin Acceptabil spre Bun, corect, de volum. Nasul este peste gust (deh “selectionatele” lucreaza mai bine acolo), vinul este mai spre partea acida si tonica, deci aviz amatorilor de dulcegarii sau vinuri corpolente si  fructate. RPC Foarte Bun la 12 lei in Mega Image.

La degustarea de Sauvignon Blanc-uri romanesti de acum cateva saptamani ar fi ocupat unul dintre primele locuri la categoria 15-25 lei, desi nu s-ar fi calificat din cauza pretului. “Prea putin dom’le”. Si asta in sine spune multe despre stadiul de dezvoltare al industriei autohtone.

P.S. Interesant alcoolul care pentru producator e 13% si pentru importator e 12,5%. Probabil ca au etichetat in dulcele stil autohton atat de folosit si de ai nostri,  unde se pun din start minus -0.5% la toate vinurile, legea permitand acest lucru. Uneori se scade chiar mai mult; prietenii stiu de ce…;)

Tags: Fluturele, Mega Image, Pays d'Oc, Sauvignon Blanc

Cum temperaturile din termometre au mai revenit la normalul verii am zis sa mai epuizez din notele de degustare ale rose-urilor. Licorile in sine le-am cam epuizat de multisor…

Astazi avem un specimen usor aparte, nu atat in sens oenologic cat mai ales datorita povestii de succes pe care si-a croit-o destul de repede pe o piata extrem de competitiva. Se numeste Le Petit Diable (Micul Diavol) si este produs de Le Domaine des Diables. Suna intrigant si nu tocmai crestin-ortodox, nu? Oricum vin de impartasanie nu este (am vrea noi).

“Domeniul Diavolilor” este insa pe pamant (suna deja a predica despre sfarsitul lumii) si are in proprietate 15 hectare de vie in Provence cu varste de la 1 la 97 de ani. Cel de fata este facut de pe viile lor tinere, cu varste medii de 7 ani. Cam ce intalnim si pe la noi in 95% din cazuri. Similitudinile se cam opresc insa aici.

Demersul este de fapt aventura oenologica a copiilor unui cuplu de oenologi si proprietari recunoscuti in Provence, detinatorii Domaine Saint Lucie.

Micul lor diavol a facut deja furori pe la diverse concursuri adunand o serie impresionanta de medalii si dovedind consistenta an de an. “Une valeur sure” cum ar spune francezul, mai ales ca pretul este unul destul de competitiv pentru zona din care provine (parca 8 € era la Vinatis). Faptul ca este deja epuizat de cateva luni bune spune multe despre succesul Micului Diavol.

De altfel acest succes dovedeste ca generatia tanara se pricepe binisor la marketing. De la “poveste” la denumire si prezentare totul e corect realizat. Haideti sa vedem insa cat se pricep si la vin:

Aspect (Culoare): Roz-bon-bon, cu aspecte de somon si cupru, vioi si vesel.

Nas: Proaspat, direct, subtil si “popular” in acelasi timp, cu impresii de citrice (pomelo, gref) si note dulcege de fructe rosii de padure (fragi, zmeura), caise si piersici. Ii lipsesc tusele minerale, austere si are o “modernitate” placuta, dar usor atipica stilului Provence.

Gust: Atac suculent, cu un corp mediu, destul de prezent si in note dulceag-vanilate. Impresii fructate, naturale, in special fragi, capsuni si zmeura care se imbina fericit cu tuse de gref. Aluzii de caise si piersici adauga la impresia de suculenta si fructozitate. Aciditate medie, bine integrata cu alcoolul de doar 12,5% (nota bene), care preia fraiele pe final imprimand senzatia racoritoare atat de tipica roseurilor provensale. Postgust mediu cu note citrice si de fructe rosii coapte.

Un rose Bun spre Foarte Bun, reusit. Este cumva un stil de rose de Provence mai imblanzit sub aspectul aciditatii si al mineralitatii, mai rotunjor, dulceag/fructat. Nu ma intelegeti gresit, aciditatea este acolo: vinul este proaspat si cu un factor inalt de “duca-se pe gat”. Doar ca nu are coloana aceea electrica de aciditate si notele minerale, usor dure care fac Provence-urile atat de diferite de orice alt stil. Cum spuneam pare usor imblanzit si menit sa satisfaca un numar cat mai mare de consumatori. Perfect pentru un rose de “sete”, de zi cu zi, dovada fiind si furorile pe care le-a facut pe Vinatis. RPC Bun la cei 8 € cat a costat de pe Vinatis; acum vad ca e epuizat.

Daca imi aduce aminte de un Rose in stilul acesta, este cel de la Miraval de anul trecut facut pentru Pitt si Jolie de catre Perrin. Probabil ca filozofia este aceeasi, de adaptare usoara a stilului, dar cel de fata are un RPC mult mai bun decat cel amintit si pare oricum mai verosimil, natural si apropiat fenomenului Provence decat un cuplu de americani celebri care “fac vin” in Provence.

P.S. Lung: Auzeam deunazi pe la noi la televizor ca Miraval 2013 a fost declarat cel mai bun rose din lume. Cred ca de cei de la Wine Spectator care, coincidenta fatidica, e o revista americana.

Chiar aparea un comerciant autohton in reportaj cu o sticla din licoarea respectiva brate si povestea ca e vreo 100 de lei la el in magazin. Si imi aduceam aminte de anul trecut cand la fel pe la inceputul verii era senzatia anului si apoi se vindea la oferta 1+1 pe la nemti cu 12-13 €. Oricum si acum puteti sa vi-l luati cu 15 € de la francezi. Cu transport cu tot si tot il aduceti ma ieftin.

Concluzia: “Don’t listen to bullshit, just drink (think) for yourself”. Acela e un Rose pentru posesori de Apple, parerea mea…:D Anul trecut nu mi s-a parut cine stie ce (aveti aici povestea completa) si este chiar hilar ca mai toate review-urile de anul acesta se termina cu  “a big improvement from last year”.

In rest e foarte interesant cum vor americanii sa fure caimacul celor din Provence folosind propria industrie media de profil. Vechea reteta: nu pot francezii sa faca vin, cat putem noi sa scriem despre el…😀

Tags: Domaine des Diables, Le Petit Diable, Provence, Rose, Roze