Aud din ce in ce mai des in ultima vreme discutia despre crame “frumoase si cu gust” ca despre o necesitate si o marturie a vinului de calitate. Sintagme de genul: “nu ai vazut bah ce baraca are ala….” sunt la moda si filozofia aceasta de gandire are vicii majore din punctul meu de vedere, al pasionatului de vin.

De ce? Pentru ca pleaca de la premisa ca o crama frumoasa, un castel renovat, o pensiune cocotata pe varful dealului implica in mod necesar si suficient un vin de calitate sau cel putin ajungerea la un nivel superior in vinificarea licorii respective. Este un fel de corolar fara de care vinul nu se va ridica niciodata la anumite trepte de calitate si recunoastere.

Sa nu incurcam borcanele: vinul nu se face in pensiuni sau cladiri feng-shui si nu are nevoie neaparat de ele. Cel putin acestea nu sunt de ajuns. Vinul se face in crame functionale, dotate cu tehnologie si are nevoie in primul rand de pasiune, de oameni si de investitii in utilaje si materii prime.

Partea de “carpete pe pereti” sau “avem camere de cazare” vine pentru sectorul de oenoturism si eventual de imagine. Si atat. In rest sunt profund inutile in producerea unui vin de calitate. Nu am auzit pe nimeni pana acum sa spuna ca “lu’ cutare i-a iesit vinul mai bine ca a avut termopanul mai gros la crama si piatra de rau pe peretii de la pensiune in loc de lavabila”.

Ba din contra, sa iti tragi crama retro si pensiune langa vie e cumva cum ai pune caruta inaintea calului in materie de vin. Inainte ai nevoie de tehnologie bine pusa la punct, de investitii in vie, de oameni cu experienta (care costa) si apoi te gandesti la cireasa de pe tort. Dar la noi inaine “se da glazura” si apoi se “coace blatul” dupa principiul clasic al vopsirii gardului ca sa nu se vada leopardul.

Nu discut aici despre cei care au avut pe proprietate conace vechi de restaurat si fondurile UE (si/sau cele proprii) le-au permis sa le faca pe amandoua in acelasi timp. Adica si o crama moderna si renovarea conacului de langa ea. Sunt perfect de acord ca mostenirea arhitectonica reprezentata de cladirile vechi e pe nedrept neglijata si daca se mai poate salva ceva din ea este perfect.

Cazul celebru care imi vine acum in minte este Avincis, dar mai sunt si altii (de exemplu Vitis Metamorfis au cumparat de curand o cladire de acest gen pentru a o restaura). Discut despre ideile vehiculate  de pe la noi in stil balcanic care pun spoiala in fata calitatii vinului si nu vad mai departe de un gardulet vopsit si un gratar de mici in colt.

Intr-o lume normala, in primul rand iti construiesti crama, cat mai tehnologizata si bine proiectata cu putinta. Nu iti trebuie neaparat crama cu 3 niveluri de pivnita in subsol pentru asa ceva. In ziua de astazi o hala de profile metalice cu un flux tehnologic bine gandit si o camera de maturare conditionata termic fac minuni. Apoi bagi banii in utilaje si echipamente, in materii prime de calitate, in lucrari in vie, etc.

Ca exemplu, pot sa va spun ca unele dintre cele mai apreciate vinuri din lume sunt facute in cladiri profund umile. Cel putin in Lumea Noua pana acum cativa ani, pana sa apara trendul cu oenoturismul, nu prea puteai face distinctie intre o fabrica de componente auto si o crama de vin. Si nici acum nu sunt mari diferente la exterior pentru cladirile “tehnologice”.

Un exemplu celebru este Noua Zeelanda unde industria de vin s-a construit pe modelul unei industrii de lactate bine dezvoltate (da, ei sunt regii inoxului si ai igienei in interiorul unitatilor de productie) si nu prea poti sa faci diferenta intre o crama si o fabrica de iaurt. Dar  au crescut, au investit mai intai in calitate si acum bineinteles ca isi fac si cate un restaurant sau un hotel la crama, mai cu gust mai fara gust.

Asta ca sa nu va mai povestesc iar cate Chateau-uri din Bordeaux se fac in niste dependinte amarate fara nici o legatura cu vreun castel sau cate vinuri de sute de euro au pornit (si unele au ramas) din garaj. Si nu se sesizeaza nimeni ca “Uite bah si pe ala face vinul in garaj, n-are bani de o pensiune si o carciuma acolo”…

De altfel si pe la noi tin sa va aduc aminte ca unele dintre cele mai apreciate vinuri autohtone se fac in crame profund lipsite de atractie “vizuala”, la care s-au preferat investitiile  in tehnologie si in vii in detrimentul celor de “show”: DAVINO,  SERVE, Liliac si exemplele pot continua.

Dar la noi asta e gandirea, romanul vrea sa vada ceva mare, palpabil, care sa ia ochii. Vrem beton, vrem caramida, vrem termopane, nu degeaba suntem pe primul loc in Europa la procentul de proprietarii de betoane (locuinte in proprietate personala). Noi am ramas ancorati in concret(e)ul comunismului cu “ce este este, ce nu este nu este” asa ca „arata-mi crama dom’le, sa vedem crama, sa vedem pensiunea, barul, pivnita, clubul”. Dovada sunt abundenta de poze cu betoane si sticla care invadeaza internetul de fiecare data cand un grup fericit de “turisti oenologici” mai mult sau mai putin familiarizati cu domeniul face cate un desant pe la vreo crama.

Ce ai pus in ea, cum ai utilat-o, cum ai lucrat via si ce imi torni in pahar nu mai conteaza… sa vad pe ce ai dat banii de imi ceri asa mult pe vin. De aceea spun ca mentalitatea publicului autohton este mult in urma si vor trece ani pana cand vom aprecia ce conteaza cu adevarat la un producator de vin: oamenii si pasiunea lor pentru vin. Care nu se traduce in betoane si mese de carciuma, ci doar in ceea ce gasim sticle.

Pe scurt:  Domnilor, sa nu incurcam borcanele si sa punem ca in alte multe ocazii calul inaintea carutei si fondul inaintea formei: vinul bun se face in vie, apoi in crama si la urma in cladirile “aditionale”  destinate turismului si care pot sa lipseasca cu desavarsire. Iar crama nu trebuie sa fie musai “art deco”, gotic, “new age” sau stil brancovenesc ca sa iti iasa Cabernet Sauvignon-ul sau Feteasca Neagra.

Tags: Crama, Degustari, Oenoturism, Pensiune, vin

Astazi se implinesc trei ani de cand scriu despre vin. Am descoperit in acesti trei ani ca la curtea Regelui Vin traieste o multime pestrita si interesanta. Sunt nobili, cavaleri, trubaduri, scutieri, domnite firave, majordomi, baieti de grajd, bufoni, saltimbanci, circari, slujitori, cameriste, nebuni, bucatari, vistiernici, taxatori, generali, paharnici, etc.

Toti au in comun un singur lucru (cel putin declarativ): sa il serveasca dupa cum cred si cum se pricep mai bine, pe Majestatea Sa, Regele Vin.

Spun declarativ pentru ca am descoperit ca nu toti sunt asa de loiali vinului cum vor sa para, iar loialitatea e o marfa ieftina atunci cand banii sunt putini si vremurile sunt grele. Toti se invart pe langa el, incearca sa il complimenteze, sa ii intre in gratii, sa il aduca de partea lor.

In afara lor, a „Curtii Regale”, este poporul de rand, gloata, plebea, „consumatorii”. Unii sunt o mica burghezie de boiernasi chivernisiti, carciumari “ajunsi” sau precupeti mai cu stare. Altii, cei multi, sunt cei care traiesc in afara „fenomenului”, a “luminii sfinte a vinului bun” indiferent ce o fi insemnand asta, intalnindu-se tangential cu Regele, cand acesta se coboara deghizat in mahalele insalubre ale marelui retail sau cand apare impodobit in saloanele de bal ale magazinelor de specialitate.

Cand m-am apucat de scris cred ca motivul au fost acestia multi si eram unul dintr ei. Nu am vrut neaparat sa ajung la curte si nici nu cred ca am tinut mortis sa raman si sa fiu bagat in seama. Am scris si scriu pentru mine si pentru pasiunea mea pentru vin.

Stiam inca de atunci ca „cei multi” nu au timp si dispozitie sa imi citeasca aberatiile si probabil nici bani sa intre la balurile organizate pe la curte. Probabil am incercat si inca incerc sa le fac Curtea un pic mai accesibila. Daca nu poate poporul sa intre, sa aducem Curtea si vinul bun la popor. E un fel de democratie comunista, ideala.

De atunci iata ca au trecut trei ani. Daca am reusit sau nu, asta nu pot sa apreciez. Eu unul ma multumesc (si consolez) cu gandul ca am incercat si inca incerc zi de zi. Pentru ca am descoperit ca fiecare om pe care il aduci la Curte si ii deschizi ochii, vrea sa ramana si in general mai trage cativa dupa el. Si aceasta, pe langa pasiunea invoca mai sus si declamata de atatea ori incat ma gandesc uneori ca ajung in desuetudine, imi da putere sa merg mai departe.

In rest viata la Curte nu e lipsita de vinuri proaste, de deziluzii oenologice sau (inter)umane. Dar uitandu-ma inapoi in cei trei ani care s-au scurs, nu regret nimic din ce am scris si daca ar fi sa o iau de la capat as scrie la fel. De ce? Pentru ca:

• Nu am luat pe nimeni „ostatic” ca sa cer rascumparari. Poate doar pe cititorii care oricum sunt liberi „sa de-a pe alt blog” oricand doresc si considera ca pe cel de fata nu mai au ce citi.
• Nu am invadat spatiul personal al nimanui decat poate in rarele ocazii cand a trebuit sa ma apar si sa imi fac inteles foarte clar si fara echivoc punctul de vedere. Da, e ceva de genul „eu imi apar saracia si nevoile si neamul.” Vorba lui Tito: „n-am nevoie de nimic din ce nu este al meu, dar ce este al meu nu apartine nimanui.” Se pare ca filozofia asta e destul de raspandita in Balcani…:D
• Am dus razboaie doar pentru principiile in care cred. Si pentru ca ma incapatanez sa cred in ele si sa nu joc in piese proaste in functie de cum bate vantul, mi-am castigat desigur multe si diverse antipatii si putini prietenii. Dar pentru mine si la vinuri si la oameni, conteaza calitatea in detrimentul cantitatii si ma simt mai bine in „linistea” catorva decat in circul tuturor.
• Nu m-am rastit la „oamenii de rand” incercand sa imi impun bruma de cunostinte prin tonuri ridicate, atitudini dispretuitoare si semidocte. Vinul si perceptia lui sunt chestii profund personale care transced matematica punctelor si gemozitatea sau prospetimea fructului. Si cu cat il descoper mai mult, cu atat am tendinta sa fiu mai umil si retinut.
• N-am urzit planuri pe la colturi si am evitat cat de mult am putut discutiile de budoar, de dupa perdele, cutitele in spate si executiile sumare pentru glorie si 2 arginti. Sunt pierdere de vreme si oricum nu vad care este miza in conditiile in care tot regatul imi pare cam ponosit ca sa merite sa fac compromisuri de genul acesta pentru el. Prefer mai degraba sa il ajut pe cat pot sa „infloreasca”, decat sa ii laud mizeria.

Cam asta ar fi ce simt acum… Cand o sa simt ca nu mai e nimic de spus o sa ma opresc singur, nu am nevoie sa ma traga cineva de maneca si nici sa mai arunce doi arginti in cutia milei ca sa mai cant (inca) o bucata de piesa falsa.

Pe scurt: a fost intens, a fost echilibrat, iar postgustul inca nu e amar. Taninii sunt inca sus, aciditatea este la cote maxime, puritatea fructului inca nu s-a pierdut si probabil mai sunt multi ani inainte. Dupa (doar) 3 la curtea Regelui Vin pot sa va dau un singur sfat:

Beti vinul cu oamenii care va merita!

Acum cateva zile am avut ocazia sa ma intalnesc in contextul unei mese de pranz cu vinul mentionat mai sus, asociat (fericit dupa cum veti vedea) cu ceva coaste de porc caramelizate si cartofi la cuptor cu rozmarin. Bine, precedate de o ciorba de pui ala grec si urmate de o tarta de zmeura. Cred ca v-am facut deja pofta, ma opresc aici.  Bucurati-va ca nu am obiceiul sa pozez mancarea prin restaurante. Doar vinurile…:D

Despre respectivul producator din Dealu Mare am mai vorbit; au vinuri curate, in stil Lume Noua (dar nu exagerat) cu un raport pret/calitate in general bun. Ce ii trage in jos din punctul meu de vedere este partea de “back-office”, adica promovarea, etichetele (mult prea negre si sobre) si imaginea usor prafuita, cu un aer de firma condusa de contabili. In ziua de astazi doar faptul ca ai vin bun nu mai este suficient, trebuie sa te si “risti” sa il vinzi si sa il impui in piata. Cred ca o improspatare vizuala  a gamelor si o agresivitate mai mare in promovare ar fi binevenite, mai ales ca au vinuri chiar bune prin ele.

Dintre acestea va voi vorbi astazi despre Shiraz-ul “premium” 2012, vin cu care m-am intalnit si in anii de productie anteriori si care mi se pare ca este soiul rosu care “le iese” cel mai bine. Asadar:

Aspect (Culoare): Visiniu cu puternice tente violet, tanar, opac, concentrat

Nas: Plin de fruct negru (cirese negre, afine, mure, coacaze) si ceva fructe rosii (visine), alaturi de tonuri de piper, cuisoare, scortisoara si vanilie. Echilibrat, curat, in stil Lume Noua cu o buna tipicitate in acest sens. Fruct copt, note de carne maturate si usor afumate. La aerare fructul devine mai proaspat si expresiv, dominand clar notele de baric care par mai armonios integrate.

Gust: Atac fructat, corp plin, prezent, cu vinozitate si fruct bine aspectat si in gust. Notele de condiment se simt preponderent in partea a doua a evolutiei, in aceleasi tonuri de piper negru, cuisoare si aspecte vanilate. Evolutie bine echilibrata, alcool foarte bine ascuns. Final cu tanini prezenti, moi si un postgust mediu in note de dulceturi si gemuri de fructe plus tuse “spicy”.

Un vin Bun spre Foarte Bun, carnos, tanar, impetuos, plus un baric judicious si corect aplicat, cum rar se vede pe la noi. In stil Australia de segment mediu, se intuieste relativ usor ca cel care la vinificat se pricepe la soiul respectiv si stie ce sa faca cu el. RPC Bun la tipicitatea si echilibrul pe care il afiseaza pentru aprox. 40 de lei prin comert. O surpriza placuta!

Dealtfel in Dealu Mare, Shiraz-ul (atentie, nu Syrah-ul, da?) cred ca are potential de exprimare si tipicitate mult superior Pinot Noir-ului, fiind soiul international care ar furniza suprize frumoase in zona respectiva. Vinul de fata o dovedeste…

P.S. In spiritul celor mentionate in deschidere: nu e tocmai indicat sa folosesti aceeasi identitate grafica (si cromatica) de pe gama Premium care umbla prin HORECA pe Bag-in-Box-ul din marele retail. Trage inutil vinul inapoi…

In alta ordine de idei chiar sunt curios cum e  BiB-ul de mai jos…l-a baut cineva?

Tags: 2012, Budureasca, Premium, Shiraz