Intotdeauna am crezut cu tarie ca vinul este mult mai mult decat lichidul din pahar menit sa ofere senzatii si perceptii olfactive si gustative sau, mai trivial, sa induca o stare de euforie provizorie. Pentru mine cel putin partea cu alcoolul e cumva pe ultimul loc si la un moment dat acesta chiar ma incurca, limitandu-ma in mod nedrept si taiandu-mi accesul prin efectele sale la universul complex si aparent infinit al lumii vinului . Pe de alta parte probabil este si o limita fara de care excesele ar fi mai prezente si pronuntate, iar bucuria intalnirii cu vinul ar fi in mod corespunzator din ce in ce mai mica, transformandu-l in ceva banal, cotidian si cumva proletar.

 

Eu unul am pus permanent pe primul plan povestea vinului si oamenii care joaca in ea. De multe ori am fost interpelat cu celebra „intrebare”: „Ce te-a determinat sa te apuci de scris despre vin?”. Simteam in curiozitatea celui din fata mea dorinta de a primi un nume, un reper exact, o eticheta, un vin dintr-un anumit an si loc care brusc si implacabil m-ar fi facut sa realizez ce pierd,  pe langa ce trec si care m-a convertit iremediabil.

 

Din fericire nu este asa si uneori ma amuz involuntar cand citesc raspunsurile exacte ale altora la genul acesta de intrebari. Pentru ca pentru mine nu exista un vin care sa ma fi „convertit”. Exista mai degraba o suma de vinuri care mi-au placut si care m-au determinat sa caut sa aflu mai multe despre ele, despre oamenii si locurile care au contribuit la zamislirea licorii din pahar. Si de aici incolo incepe incet-incet o calatorie interminabila, adesea incarcata de istorie si contexte infinite si interconectate.

 

Cu siguranta am baut multe vinuri bune despre care imi aduc perfect aminte cum erau. Dar despre niciunul nu pot spune ca mi-a oferit epifania acestei lumi. Ce am cules si cu ce am ramas de la fiecare au fost crampeie de povesti, fapte, intalniri si oameni. Mai degraba decat simple senzatii olfactive si gustative.

 

Probabil aceasta maniera de abordare a lumii vinului se vede si in exigenta cu care tratez adesea vinurile autohtone. Nu neaparat dintr-o rautate gratuita si izvorata din orgoliu, de care adesea sunt banuit, cat din frustrarea si uneori furia pe care o resimt cand adesea le gasesc pe majoritatea goale, fara de povesti, fara nimic de spus si de descoperit, dar in acelasi timp pline de farduri, stridente, cu „tupeu”, pretentii si ambitii nemasurate. Un fel de forme fara fond, create parca special dupa chipul si asemanarea vremurilor si a societatii in care traim.

 

Vinul nu poate exista fara oameni si fara povestile lor. Oamenii care i-au dat viata si cei care se bucura de el la un moment. Vinul este in primul rand un liant, o punte, un punct de plecare in aventuri noi si nebanuite si in acelasi timp uneori un refugiu in calea vremurilor in care traim. Un pretext de calatorie pe care o poti repeta iar si iar fara sa pleci efectiv niciunde, ci doar stand de vorba la un pahar de vin. Cu altii sau doar cu tine insuti.

 

De aceea sistemul rece de puncte al dl Parker imi este cumva strain si il consider incapabil de a surprinde partea cea mai importanta a vinului: contextul, etosul. Se adreseaza probabil mai mult celor care cauta la vin mai degraba senzatii hedoniste decat experiente, trairi si revelatii.

 

 

Pe de alta parte, nu credeam ca o sa ii fiu vreodata atat de recunoscator dlui Parker. Probabil nu atat de recunoscator ca producatorii din Bordeaux si cu siguranta nu pentru aceleasi motive. Si nu pentru punctele dupa care nu ma ghidez cand imi satisfac pofta de nou si de cunoastere in materie de vin, cat mai degraba pentru ocazia de descoperi noi povesti si a trai noi aventuri. Pentru puterea de a aduce impreuna, la aceeasi masa, oameni pe care probabil ca nu i-as fi intalnit niciodata.

 

Textul de mai sus este mai mult o concluzie decat o introducere. O concluzie rezultata in urma degustarii de 500 puncte Parker de vineri, de la Cluj, de la restaurantul Baracca. Desi coordonatele evenimentului au fost similare celui organizat la Bucuresti cu doua saptamani in urma, oamenii, povestile si experientele au fost diferite. Nici in bine, nici in rau. Doar diferite.

Iar diferenta este pentru mine mult mai importanta decat ierarhizarea. Atat la vin, cat si in general, nu caut neaparat ceva mai bun. Pentru ca ceva mai bun poate fi usor transformat in banal, in cotidian de puterea obisnuintei. Caut in permanenta ceva diferit. Iar la vin, diferenta este cea care ma face sa fiu dependent de el. Diferenta de la regiune la regiune, de la an la an, de la parcela la parcela sau de la om la om.

 

Pe langa revelatia cu privire la influenta benefica a dlui Parker asupra pasiunii personale, la Cluj am mai avut o epifanie. Ca vinul si mancarea sunt cumva organic si ombilical legate. Nu numai la nivel culinar prin prisma asocierilor si potentarilor organoleptice infinite, cat si la nivel filozofic si existential. Cumva cele doua sectoare impart elemente comune de care iti dai seama mai bine si le resimti mult mai acut cand ai in fata varfuri din fiecare domeniu.

Nu stiu daca Baracca este cel mai bun restaurant din Romania si nici nu sunt eu in masura sa ma pronunt asupra acestui fapt. Stiu doar ca mie mi-a placut foarte mult. Mai mult decat ma asteptam. Aceasta se numeste in termeni de specialitate, de marketing, momentul in care „perceptiile depasesc asteptarile consumatorului”. Si in cazul meu se intampla destul de rar, mai ales pe la noi.

Si de asemenea nu stiu nici daca vinurile de 100p Parker sunt cele mai bune din lume. Aici cred cu tarie ca nu.

Eu stiu doar ca datorita loculurilor, vinurilor si oamenilor pe care acestea i-au adus impreuna in aceste ultime saptamani m-am simtit excelent. Si atat! Poate ca sunt egoist, dar pentru mine restul chiar nu mai conteaza.

 

In plus, dupa cele doua degustari cu “puncte Parker” am ajuns la concluzia ca pana la urma drumul catre un produs culinar sau un vin de elita este cumva acelasi.

Asa cum un vin excelent se face in vie asa si bucataria de top se face in gradina/pe camp. Adica cu ingrediente de calitate. In rest, rolul oenologului/bucatarului este sa asambleze cu atentie si pasiune produsul final. Mult prea des la noi in ambele domenii, vin si bucatarie, mana grea si adesea neindemantica a ”autorului” primeaza in fata naturii si a ingredientelor sau incearca sa mascheze deficientele acestora cu rezultate mai mult sau mai putin indoielnice.

 

De aceea ceea ce conteaza cu adevarat, secretele reusitei in ambele domenii probabil, sunt pasiunea si dorinta permanenta de perfectionare.

Fara aceastea produsul final va fi un simplu mod de a-ti asigura subzistenta fiziologica. Sau financiara. Nu va avea suflet, nu v-a spune nimic si cu siguranta nu va fi un pretext pentru ca alti si alti “atei” sa se indragosteasca iremediabil de minunata lume a vinului sau a gastronomiei.

 

P.S. Acum sa nu se supere dl Parker, Bernard Magrez sau negociant-ul bordelez pe mine dar, dupa ce mi-am satisfacut curiozitatea cu cele 100p la Bucuresti, eu la Cluj am batut cateva sute de kilometri mai mult pentru restaurant, oameni si oras. Si dupa cum cred ca v-ati dat seama din textul de mai sus, nu am plecat dezamagit.

A la prochaine!

 

 

Tags: Baracca, Clos Fourtet, Cluj, Leoville Poyferre, Montrose, Pape Clement, Parker, Pontet Canet, Wine Point

 

Marturisesc sincer ca articolele despre vin din presa generalista/”specializata in altceva sau in nimic” de pe la noi constitutie pentru mine o excelenta sursa de umor in stil Times New Roman. Acela in care mai intreaba cate unul slab de inger prin comentarii daca “e pe bune sau e la misto?”.

Colectiile de balbe, inexactitati, aberatii, insailari nereusite sau pur si simplu tampenii pe care le cuprind articolele despre vin din presa de la noi arata in mare parte si gradul de profesionalism la care s-a ajuns. Si chiar deplang starea de spirit pe care o au probabil acei putini jurnalisti profesionistii care au mai ramas ingropati prin redactii rezistand eroic hoardelor de pitzi si de baieti cu gel in par.

 

Despre presa de vin de la noi, numai de bine. La ora actuala istoria arata mult mai glorios decat prezentul, chestie cumva perena si tipica spatiului romanesc care pare ca traieste permanent sub zicala ”vom fi ce-am fost si mai mult decat atat! Si acum sa bem un sprit si sa intepam o chiftea tavalita prin susan cu scobitoarea…”. Doar ca zi de zi si an de an pare ca ne scufundam lent si dureros din ce in ce mai jos. Bine, uneori rapid si plin de adrenalina, depinde de situatie…directia e oricum aceeasi, in jos.

Introducerea fiind facuta (deja cred ca mi-am luat portia regulamentara de ziceri “de bine” si scrasnete din dinti) sa trecem la intriga.

 

Intriga este un articol din ultimul numar al National Geographic care face referinta pe larg la starea actuala a vinului romanesc. I se spune “Renasterea vinului romanesc”. Nu intru in polemici conform carora ca sa avem renastere ar fi trebuit sa existe o nastere si pe la noi vinul e cam intr-un permanent travaliu. Locul pentru filozofii din acestea existentiale e la un pahar de vin, intr-un cerc restrins si populat cu personaje care nu se oparesc brusc cand le ataci corola de minuni cu migala cladita in jurul propriei ignorante. Revenim, ca deviez…

La un moment dat a aparut in avanpremiera pe Facebook coperta numarului amintit si s-a nascut o mica polemica despre prezumtiva calitate a articolului respectiv. In contextul respectiv am promis ca il citesc (il citeam oricum) si ca revin cu impresii. Si apoi stiti bancul ala cu vulpea si iepurele: “Daca le-am promis la aia mici”…

 

Asa ca am procedat la achizitia revistei si la lecturarea cover-story-ului respectiv (parca asa se numeste articolul principal dintr-o revista, nu?).

 

Pe scurt, este unul dintre cele mai bine scrise articolele despre vin pe care le-am citit in presa care nu are legatura cu vinul de pe la noi. Dar asta se datoreaza in parte si genului de articole care se scriu pe la noi si despre care aminteam in deschidere. Si bineinteles si meritelor autorului. Care a stiut cand “sa se dea la o parte” si sa ii lase sa vorbeasca pe cei in masura. Pe scurt, ce a iesit este ce trebuie…

 

Daca ar fi totusi sa imi exersez spiritul critic as spune ca mie unul mi s-a parut usor dezlanat, fara cap si coada, parand pe alocuri o colectie de informatii si experiente individuale corect puse laolalta, dar care nu lasa insa impresia unei povesti coerente. Aduce cumva a film de Guy Ritchie…

Plus un “feeling” ciudat de “plasare de produse” si preluari de comunicate de presa cu erorile incorporate in acestea cu tot (da, da…aia celebra cu “opt maestrii internationali ai vinului”).

Pe de alta parte, daca ar fi sa fiu un pic introspectiv si detasat, pentru mine unul, care stiu povestile actorilor din articol pe de rost, a lipsit probabil sentimentul acela de nou si captivant pe care il ai cand citesti prima data despre ceva. Si care la un cititor “mainstream” va functiona cu siguranta…

 

In schimb, producatorii care au ajuns in articol sunt in mare cei care ar fi trebui sa ajunga si reprezinta intr-adevar partea “luminata” a industriei autohtone. Despre partea intunecata nu prea se spune mare lucru, dar poate ca e mai bine asa. A ajuns in revista pana si Lidl, iar la capitolul acesta Gramma nu cred ca o scape vreodata de “sindromul 7.99 lei” din amintitul magazin. “Un Aligote cinstit” ca sa citez autorul…

 

Daca ar fi sa fiu carcotas (cred ca am mai facut o referinta de gen mai sus) as spune ca din articol au fost pe nedrept omisi Vinarte care a facut (si face) istorie in vinul autohton in perioada postdecembrista si Recas care face cariera la ora actuala in ceea ce priveste business-ul de vin. Macar la capitolul exporturi puteau sa spuna ca majoritatea celor de vinuri “quality” pe piete mature se fac aproape de catre un singur jucator din piata. Bine, de fapt de un om. Si asta e o performanta in sine tinand cont de conditiile vitrege de pe la noi. Adica impotriva statului, pietei, imaginii de tara, etc…

In plus nici Davino nu prea beneficiaza de atentia cuvenita. Si ar cam trebui. Ca la partea cu renasterea stim cu totii ca 90% dintre patronii romani de crame viseaza noaptea numai preturi de Flamboyant. Intre doua naluciri cu BMW-uri si o casa in paradisurile tropicale.

 

Apoi la capitolul oameni care au meritat sa ajunga in revista ma bucur ca au publicat macar o poza a Iuliei Scavo care, dupa umila mea parere, este cea mai buna specialista romanca in vinuri pe care o avem la ora actuala. Eu unul as vedea-o ca ambasadoare a vinului romanesc. Dar e o vorba in stil “Noapte de decemvrie” cu care eu m-am impacat demult: in viata (spre deosebire de filmele de la Hollywood) nu intotdeauna castiga cel mai bun si care merita.

 

Tot la capitolul carcoteli mai bifam celebra comparatie cu Bordeaux, St. Emilion (sic, asta se pare ca nu e in Bordeaux) si Toscana datorata pardalnicei paralele de 45 de grade si care e deja axioma pe la noi, fiind folosita copios si fara mare discernamant oenologic de catre personaje cu pretentii de specialisti din industrie. Nu ii putem acuza pe altii ca pica in aceeasi capcana. Ca dealtfel si includerea usor “la gramada” in “noul val” a unui buchet de oenologi dintre care unii fac vinuri pe la noi de zeci de ani.

 

In rest, asa cum mentionam mai sus, povestile sunt bine spuse si documentate, faptele sunt corect prezentate, iar incurcaturile de nume gen Aurel Iancu (aka Rotarescu) de la SERVE sau Mihai Badea (aka Banita) de la Lacerta (de vreo trei ori) le putem pune pe seama faptului ca autorului i-au placut (prea?) mult vinurile de la cramele respective, asa cum el insusi recunoaste la un moment dat.

Si nu e nimic rau in asta, e unul din multele pericole care ii pasc pe cei care scriu despre vin si cu care m-am confruntat si eu la inceputuri. De aceea tin si acum carnetelul de degustare la indemana. Supranumit si “memoria degustatorului”…;) Mai faci si o poza cu telefonul si le potrivesti acasa…

 

Cam acesta ar fi punctul meu de vedere.

Inca o data: desi nu sunt in target-ul de cititori pentru articolul respectiv, cred ca acesta este unul dintre cele mai bune despre vinul romanesc pe care le-am citit in ultimii ani intr-o publicatie non-vin. Adica nu m-am distrat foarte tare.

Sper ca una peste alta v-am trezit interesul de a lectura materialul si chiar va rog sa o faceti si sa imi spuneti ce parere aveti despre el.

 

Pana la urma initiative de genul acesta mai rar intalnim in presa de la noi si am putea sa le incurajam (macar si financiar prin cumpararea revistei) in speranta ca vor contribui la o maturizare mai rapida a pietei autohtone si la atragerea de noi consumatori catre vinul de calitate. Ahhh, ce ce incheiere frumoasa…

  

P.S. Vedeti ca e si un concurs cu premii interesante in revista. Eu promit sa nu concurez de data aceasta…;)

  

Tags: National Geographic, Renasterea Vinului Romanesc, vin

 

Astazi o sa va povestesc despre un monstru de Riesling, vin de pe urma caruia cred ca am cele mai multe remuscari. In sensul ca l-am “ucis” mult prea devreme. Sincer, nu mi s-a intamplat la vreun Bordeaux sau Burgundy sa am constiinta atat de incarcata cum am avut-o dupa ce am baut vinul de fata.

 

Producatorul nu mai are nevoie de nici o prezentare, Weingut Donnhoff este una din cramele de top din Germania, iar raportul calitate-pret este absurd tinand cont de cum arata vinurile. Adica vinul de fata este obtinut de pe un terroir de top din Germania si se vinde cu o fractiune din semenii sai bordelezi sau burgunzi. Iar la potential de invechire intrece 8 din 10 recolte de Bordeaux lejer. Cu 43 de euro cat am dat pe el poti sa cumperi cel mult un Chateau mediocru dintr-o recolta asemenea.

 

Dar deh, nemtii au probleme cu marketing-ul si uneori cu stilul de vinuri pe care le produc. Dar asta este in avantajul nostru, al pasionatilor de vin, care mai avem (inca) locuri unde sa ne refugiem din calea globalizarii si cresterii salbatice a preturilor. Oricum acestea incep incet-incet sa o cam ia in sus si la ei iar fereastra de oportunitate se ingusteaza de la an la an. Aviz amatorilor!

 

In fine, sa trecem la vin:

 

Aspect (Culoare): Galben deschis, stralucitor, tente verzui in margini

 

Nas initial inchis, cu multa mineralitate si cremene alaturi ceva note de ierburi aromatice. Fructul se simte acolo, sub izuri citrice, taioase, aspre si usor neprietenoase. Vinul parca maraie suparat si te avertizeaza ca o dama capricioasa ca ai venit mult prea devreme la intalnire. Treptat efluviile de “stone fruits” (caise si piersici) coapte, combinate cu mandarine si citrice ies la suprafata. Vinul trece dureros de incet de la mineral la citric la copt asemenea unui fruct care parca se coace in fata ta. La final tabloul este complex, un potpourri de fructe pure cu aluzii minerale si note citrice plus un praf de condiment, ghimbir si anason. Incredibil de complex, precis, dar cumva retinut, aristocratic si auster.

 

Gust: similar impresiilor olfactive: initial dur, neiertator, cu o aciditate taioasa, ferma inca de la primul contact cu paharul si care tine in chingi stranse fructul si corpul. Ai o senzatie permanenta de “tight”, de climax, de nervozitate extrema, de sticla cu nitroglicerina, de vin care sta sa explodeze. Treptat, o data cu aerarea si cresterea usoara a temperaturii fructul scapa din stransoarea aciditatii si a mineralitatii si iese la suprafata. In valuri pure, fine, neagresive si cu o expresivitate de care numai un Riesling este capabil. Nu te-ai fi asteptam sa fie atat de mult si atat de debordant, intr-un continuum care pare ca nu se mai sfarseasca, imprimand o senzatie de implacabil in stil “larger than life”.

Treptat pare ca aciditatea dominanta de la inceput se echilibreaza, desi aceasta pastreaza vioara intai si da coloana si structura incredibila vinului. Alcoolul il poti cauta zile intregi si nu il gasesti. L-am cautat cu atentie si in mod ostentativ. Din cele 13% grade am gasit maxim 9. Restul de zahar este acolo, dar nu pentru senzatii dulcege, mai mult pentru complexitate si echilibru. Postgust lung, curat, mineral, evolutiv si interminabil care accentueaza sentimentul permanent de vesnic, de nemuritor.

 

 

Un vin monumental, excelent si cu siguranta unul dintre cele mai bune vinuri albe pe care le-am baut. Are toate ingredientele unui Riesling de top la cote maxime: concentrare, mineralitate, aciditate, precizie.

 

Nobil, aristocratic, impunator, ca un donjon singuratic, pe un domeniu nobiliar. E ca un ceas elvetian, care se misca exact, perfect si masoara neiertator timpul. Cam asta inseamna “un vin mare”. Implacabil si cu o senzatie ciudata de nemuritor.

Si iti lasa cumva un sentiment bacovian, de neliniste existentiala, se spaima ciudata si apasatoare. Senzatia destul de “creepy” atunci cand constientizezi ca ai in fata un vin care este posibil sa iti supravietuiasca, sa traiasca mai mult ca tine.

 

Ohhh da, asa este: l-am ucis, l-am baut prea tanar, am comis vinicid. Dar nu imi pare rau. Mi-as fi afectat sanatatea sa il astept…

  

Tags: Donnhoff Niederhauser Hermannshole, Germania, Nahe, Riesling