Acum ceva timp va povesteam despre o degustare de vinuri grecesti, vechi si noi, pe care intentionam sa o organizez. Mai exact o degustare a unuia dintre soiurile fanion ale Greciei: Xinomavro. Dupa parerea mea Soiul fanion al Greciei, tinand cont de exprimare si de caracteristici.

 

Pentru ca un soi national si cumva obscur, necunoscut pentru marile piete sa aiba potential de a cuceri consumatorii externi, ignoranti cu privire la existenta acestuia, trebuie ca acesta sa incorporeze minim doua caracteristici esentiale: sa emuleze cu succes caracteristicile a cel putin un soi/stil celebru, consacrat, recunoscut si doi sa aiba potential de invechire macar pe termen mediu.

Aceasta pentru a avea o sansa de a atrage atentia consumatorului din pietele mature, bombardat de stiluri si soiuri din ce in ce mai variate. Daca facem o mica paranteza in virtutea celor doua trasaturi enuntate mai sus si ne gandim la tarisoara noastra draga, la Romania si la Feteasca noastra Neagra descoperim cu uimire (?!?!) ca suntem deficitari la amandoua capitolele.

Vinurile noastre adesea imita un soi international, dar nu au personalitate proprie, de fiecare data este alt soi de la producator la producator sau mai grav, de la an la an. Iar despre potentialul de invechire putem vorbi in termeni de cativa ani, de cand facem exemplare cat de cat mai serioase.

 

Dar sa revenim la Xinomavro. Un soi de „winegeek”. Invoca superb un Barolo sau un Pinot Noir mai artagos. Dar isi pastreaza in acelasi timp personalitatea, de tanini fermi si vin mediteranean, cu arome de masline, rosii si ierburi uscate. O creatura intriganta si fermecatoare mai ales pentru un pasionat de vin. Pentru ca daca de Barolo sau Burgundy a auzit tot mapamondul, de Xinomavro si potentialul acestuia stiu deocamdata cativa initiati.

Ah, si sa nu uitam: ni-l putem permite. Inca. Pentru ca, pe cale de consecinta, vinurile ofera RPC-uri redutabile, mai ales comparand preturile cu cele doua celebritati enuntate mai sus.

 

Daca de caracterul tipic al soiului eram perfect convins, despre partea a doua, cea cu potenialul de invechire nu eram foarte clar dumirit. Da, vinurile obtinute din Xinomavro au incorporate in ele toate caractericile necesare unui potential de evolutie redutabil (aciditate, structura de tanini si la exemplarele bine facute, fruct) dar pana nu degusti nu crezi.

 

Dupa linia de degustare prin care am trecut pot afirma linistit ca da, Xinomavro este un soi “mare”. Care in conditii ideale poate sta la masa fara sa roseasca cu granzii lumii viticole mondiale. Ce i-au lipsit pana acum cativa ani au fost aplecarea spre calitate din partea producatorilor si probabil avansul tehnologic in domeniul vinificatiei si viticulturii. Care au reusit sa ii imblanzeasca caracterul ferm si neiertator, tipic tineretii.

  

 

Treptat pe langa gigantul Boutari au aparut in zona cativa producatori quality, in special Kir Yianni. Vinurile lor le consider in mod special ca fiind expresia cea mai tipica a soiului: modern, dar fara a-si pierde partea traditionala si tipicitatea, fara a sacrifica specificul pentru un comercial excesiv.

 

Kir Yianni Ramnista 2010 avut in degustare a fost pentru mine exemplul perfect pentru cum trebuie sa arate un Xinomavro. Poate ca nu a fost cel mai bun, expresiv si cu siguranta nu a fost cel mai abordabil vin. Mai ales cu taninii sai agresivi de pe final, ca o directa de dreapta direct in gingie care goleste brusc palatinul de orice alte senzatii moi sau dulcege si te lasa cumva perplex si knock–out pentru cateva momente, incercand sa intelegi de unde a venit lovitura.

Este un vin cu structura, cu nerv, cu caracter, care nu face concesii celui care il bea. Concesii de dragul unui comercial globalizat mult prea des insinuat in partea de vinificatie. Sau a dorintei de evolutie rapida spre statutul de vedeta mondiala. Nu, este un vin direct, drept, cu caracter. Pentru mine a fost vinul serii dintre cele „tinere”. Il stiam si inainte, il mai bausem, imi placea si a ramas acelasi etalon personal de Xinomavro bine facut, “true to its roots”.

Alaturi de el am degustat alte expresii excelente ale soiului. Stiluri cumva diferite, dar toate avand in comun nota tipica a soiului. Bineinteles unele mai imblanzite de fructul supracopt sau de micro-oxigenarea temeinica. Dar toate vinuri foarte bune. Pe scurt:

 

Boutari Naoussa 2011 Este vinul “de linie” al gigantului Boutari. Un vin direct, expresiv, care imbina excelent traditionalul cu modernul. Si cu pretul prietenos. Un all-rounder foarte bun, un food wine prin excelenta. Extrem de abordabil, ofera calitate si tipicitate de soi la un pret cinstit. Bun! Despre filozofia Boutari in stil Burgundy, cu trepte de calitate de la Village la Cru am mai vorbit aici cand am descris nava lor amiral Legacy 1879.

 

Vaeni Grande Reserve 2008 este produs de cooperativa din zona, asociatia producatorilor mici.  Direct, abordabil, usor diluat, subtire. Sau subtiat de trecerea timpului. Nu este un vin memorabil, dar este un vin corect mai ales tinand cont de producator. Acceptabil spre Bun

Karidas Xinomavro 2011 s-a prezentat initial usor inchis, desfacandu-se usor si incapatanat intr-un stil care imbina traditia cu modernismul. Vinul este expresia unei singure parcele de cateva hectare, deci practic este un single vineyard. Fapt care ii confera farmec si o personalitate aparte. Pare moale, feminin, abordabil, in stilul unui Barolo imblanzit, dar pe final tanini structurati iti aduc aminte ce ai in pahar. Bun spre Foarte Bun. Usor inchis acum, de lasat cativa ani deoparte.

 

Alpha Estate Xinomavro Reserve Vielles Vignes 2011 o legenda in materie de Xinomavro. Singurul exemplar din Amyndeon, restul fiind din Naoussa. Un vin superb lucrat, fin, rafinat, elegant cu un echilibru de invidiat. Baric perfect integrat, fructul bine incadrat intr-o tesatura fina, evolutie in stilul unui Pinot bine facut. Excelent!

 

Thimiopoulos Gi kai Ouranos 2012 venit dupa Alpha de mai sus e ca si cum ai trece malul in Bordeaux de la stanga la dreapta. Amandoua sunt moderne, cumva internationale, dar in stiluri diferite. Plin de arome si fruct copt, gemos, dulceag. Structura soiului face insa fata cu brio, vinul avand coloana si nerv. Supracoacerea insa ii rapeste farmecul specific si il vireaza spre un stil parkerizat, usor bombastic, facandu-l comparabil cu multe vinuri reusite de pe plan mondial. Foarte Bun, dar aici stilul primeaza cumva in fata soiului.

 

Au mai fost un Vaeni Xinomavro vinficat in alb, rotund, moale si cu arome picant-condimentate. Caracteristici cumva comune soiurilor rosii vinificate in alb.

 

Apoi un Kir Yianni Akakies 2014 Rose obtinut din Xinomavro. La prima vedere poate insela datorita culorii mai pigmentate si a nasului cu aluzii de fructe rosii si bombonici. Gustativ insa vinul dubleaza fructul cu o aciditate redutabila care echilibreaza excelent senzatiile dulcege din debut. Din acesta cauza, dupa parerea mea, este cel mai reusit Rose grecesc pe care l-am baut, dar e drept ca nu am baut prea multe.

 

Apoi un Savatiano 2014 de la Papagiannakos impresionant pentru un soi considerat demn doar de Retsina, de volum. Utilizat pe nedrept ca baza pentru valurile de Retsina care curg pe gaturile turistilor in fiecare vara, Savatiano nu beneficiaza de o reputatie tocmai buna in Grecia. Papagiannakos insa a facut ceea ce au facut si altii prin partile noastre, cu Cramposia de exemplu: l-a luat si l-a tratat special si a incercat sa il inteleaga. A iesit un vin surprinzator. Sprintar, dar complex, cu arome citrice si de fructe tropicale plus o aciditate cuceritoare si un postgust proaspat si evolutiv. Cu siguranta o surpriza pentru cei obisnuiti cu variantele generice imbogatite cu rasina.

 

Surpriza (sau confirmarea) serii a venit de la miniverticala de Naoussa Grande Reserve de la Boutari. Am degustat pe rand:

 

 

1989 care desi nu a venit pe canale tocmai oficiale, sursa fiind clasicul retail unde a stat la raft ani buni, a evoluat foarte bine si imbina aromele tertiare si fructul copt. Structura inca tine, taninii sunt acolo, vinul este excelent de baut acum. Bun spre Foarte Bun

1993 Pentru mine a fost vinul serii. Exemplul clasic de vin aflat la apogeu care imbina aproape perfect notele de evolutie cu cele primare, clasice de fruct, masline si rosii uscate. Nas complex, evolutie perfect echilibrata pe palatin cu toate componentele superb acordate. Este un exemplu excelent privind potentialul acestui soi. Si mai are ani buni in fata. Excelent.

 

1998 si 1999 Deja de aici incolo urmele de evolutie sunt usoare, vinurile putand fi numite inca tinere. Fructul si aromele primare domina, timpul petrecut in sticla nefacand decat sa netezeasca usor impetuozitatea specifica a tineretii. Amandoua sunt vinuri foarte bune, care se exprima cumva diferit surprinzand conditiile anilor in care au fost create. De baut acum, dar cu potential evident de evolutie in fata. Foarte bune

 

2008 este oferta actuala a producatorului amintit. Un vin care a fost maturat 6-7 ani inainte de a fi lansat pe piata, fapt remarcabil. Anii nu au facut decat sa il imblanzeasca, vinul fiind tanar, cu arome bine exprimate si cu o tipicitate exemplara. Nu ii dai mai mult de 3 ani. Fructe usor stafidite, rosii, ierburi uscate defileaza olfactiv urmate de un palatin ferm, structurat si elegant, bine echilibrat de un fruct copt, dulceag si cu vagi nuante de evolutie. Tanini ampli, musculosi sustin temeinic constructia si vinul mai are multi ani inainte. Foarte Bun cu potential de Excelent, un clasic in materie de Xinomavro facut in stil traditional.

 

Pe scurt am avut la dispozitie tot spectrul actual si trecut al soiului pentru a ne convinge de potentialul acestuia. Si desi vinurile au variat de la clasic la modern si de la evoluat la tanar, specificul si personalitatea soiului au ramas clar definite. Taninii puternici, aciditatea bine definita si caractericticile aromatice de masline, rosii, smochine, flori/ierburi uscate care il plaseaza in etosul mediteranean sunt elemente recognoscibile. Chiar ascunse in spatele unui stil mai modern sau mai traditional. Sau a unei evolutii mai mult sau mai putin indelungate la sticla.

Sunt trasaturi care definesc potentialul unui soi si un soi cu potential: Xinomavro. Un soi care ofera vinuri (inca) abordabile ca pret, comparabile cu exemplare mult mai scumpe din zonele cu pedigree gen Piemont sau Burgundia. Asa ca o puteti lua si ca o recomandare pentru sarbatori. Mai ales tinand cont si de gastronomie.

O parte din vinuri, cele de la Boutari si Kir Yianni (plus Savationo) le gasiti la New Greek Wine. Alpha il gasiti aici, restul nu se importa la noi din ce stiu.

 

O nota aparte pentru restaurantul care gazduit acest eveniment, Taverna Marelui Paharnic. Pentru atmosfera, ospitalitate, dar mai ales pentru mancare. Pot spune cu mana pe inima ca am mancat cea mai buna musaca „ever” si m-am stapanit cu greu sa nu solicit o a doua portie. O gastronomie tipica de nordul Greciei care seamana izbitor cu a noastra ( ma intreb de ce? 🙂 ) a insotit vinurile. Si la care acestea au mers de minune. Si invers.

 

In concluzie, a fost o seara superba! Le multumesc celor care au fost alaturi de mine si in special lui Vasilis Ioannou care ne-a oferit ocazia acestui periplu in istoria si contemporaneitatea unuia dintre cele mai interesante soiuri din lumea vinului.

Care periplu s-a dovedit a fi pana la urma un regal!

 

  

Tags: Alpha Estate, Amyndeon, Karydas, Kir Yianni, Naoussa, Thimiopoulos, Vaeni, Xinomavro

 

Mi se intampla din ce in ce mai rar in ultima vreme sa scriu despre un vin. La singular. Mult mai des trec in revista “loturi” de degustare. Vinuri excelente, pe alocuri superbe. Si pe nedrept expediate intr-o singura postare alaturi de alte surate.

 

De data aceasta ma opresc din goana trenului, nu neaparat din cauza vinului de fata, care este un exemplar altminteri foarte interesant, cat mai ales din dorinta subconstienta de slow-down.

 

Vorbim astazi despre un Rhone. Mai exact, un generic Cotes du Rhones. Chateau de Trignon. Primit din partea celor de la Recas acum cateva luni. Nici nu stiam ca il importa.Probabil a trecut neobservat in portofoliul mult mai galonat de vinuri mari gen Masi sau Louis Latour.

De fapt pe noul site nu mai apar deloc importurile si nu stiu daca Recas se mai ocupa cu asa ceva. Ar fi pacat sa renunte, aveau niste vinuri interesante.

 

 

Revenind  la vinul de astazi este, repet, un generic Cotes du Rhone. Nimic deosebit. Daca am fi in Franta. Acolo ar fi probabil un vin usor de trecut cu vederea. La noi insa stilul elaborat in secole si soiurile perfect adaptate terroir-ului local dau un rezultat cumva atipic peisajului autohton. Dominat de incercari adesea stangace de interpretare in cheie moderna a unor varietati internationale. Sau de adaptare a varietatilor indigene la stiluri internationale.

 

Ca orice producator francez si cel de fata invoca o traditie si o istorie redutabila. Vinul de astazi este cumva cel de intrare in gama, un asamblaj clasic de Grenache, Syrah si ceva Mourvedre. Asadar:

 

Aspect (Culoare): Rosu granat, usor hazzy, probabil filtrat la minim.

 

Nas: Initial dominat de ierburi si condimente se deschide in note tipice de fructe rosii coapte (capsuni, zmeura, fragi) la care se adauga complexitati de piper, carne maturata si un usor iz de Brett. Pe masura ce se aereaza nasul se integreaza, Syrah-ul iesind la iveala cu o dimensiune de fruct negru bine pusa in evidenta. Totul sub o cupola rustica, de ierburi provensale uscate si o exprimare directa, fara ocolisuri.

 

Gust: turnat direct din sticla vinul este inchis si usor agresiv in aciditate mai ales in partea a doua a evolutiei. Aerat capata rotunjimi suculente dominate de fructul rosu copt pe fondul unei evolutii integrate si elegante. Corp mediu, aciditate care echilibreaza excelent cele 14 % grade alcoolice plus omniprezentul fruct suculent care completeaza tabloul. O dimensiune “spicy” de piper si garrigue il scoate din anonimatul unui “food wine” generic si ii confera un “twist” de complexitate. Final fructat, cu tanini moi, pufosi plus ceva note savory, urmat de un postgust mediu, cu (acelasi) fruct rosu copt, dulceag.

  

Un vin Bun spre Foarte Bun care nu te cucereste prin subtilitati si complexitati deosebite. Si nici nu isi propune sa o faca. Este genul de vin direct,  onest, suculent si cu o scanteie de personalitate. Este exponential pentru categoria vinurilor frantuzesti tipice, gastronomice, delicioase de consum curent.

 

Tusa aceea de autentic, de rustic polisat, de sinceritate semanatorista este cumva inegalabila si uneori fermecatoare intr-o mare de vinuri confectionate dupa ultimele cuceriri tehnologice.

 Despre RPC nu stiu ce sa va spun. De fapt  nu stiu daca se mai importa si la ce pret. A fost la un moment dat la Unvinpezi cu 45 de lei. Si merita banii respectivi. Numai si pentru sinceritatea dezarmanta de care da dovada.

 

 

Tags: Chateau de Trignon, Cotes du Rhone, Cramele Recas, Franta

 

Alaltaieri seara s-a consumat un nou episod al celebrelor deja degustari de la Pitesti, unde ne stragem o mana de pasionati sa ne dam cu parerea despre vinuri pe o tema data. De data aceasta tema a fost asamblaje romanesti de top. Adica scumpe. Si teoretic si bune.

Degustarea s-a facut in blind, doar subsemnatul stiind ce este in pahare. Vinurile au avut aproximativ aceeasi temperatura, au fost desfacute si servite direct, aerarea s-a facut in pahar.

 

Iata impresiile personale cu privire la ceea ce am baut:

 

Golem Alb 2011 nas fructat, dulceag, prietenos. Gust plin, zemos, suculent, cu tente dulcege. Aciditate medie spre scazuta, evolutie cursiva pe palatin, usor cald pe final. Bun spre Foarte bun, de baut acum. De fapt, invers: acum a inceput sa fie bun de baut. RPC redutabil, cel mai ieftin vin din degustare, in jur de 35-40 de lei in distributie.

 

SERVE Cuvee Amaury 2011 nas complex, cu tuse de baric, initial inchis. Se deschide treptat, greu, incapatanat, in tonuri de fructe coapte, tuse picant-condimentate si usoare note de invechire. Evolutie structurata cu aciditate buna, chiar vioaie, bine integrata si care confera fermitate vinului. Final usor spicy, condimentat. Postgust evolutiv in tuse picante si usor dulcege. Foarte Bun spre Excelent, frumos evoluat, mai are ceva ani in fata.

 

Alb de Purcari 2012 Nas diafan, fin cu impresii de fructe albe, stone fruits coapte si note elegante de baric de calitate. Gust lejer, rasat, in rima mai mult diafana decat sa impresioneze prin putere. Aciditate buna, neagresiva, excelent integrata si care contribuie la impresia de tesatura fina. Final citric, complex. Foarte Bun. Un stil mai elegant si feminin fata de restul.

 

Oprisor Rusalca Alba 2014 Nas in tuse tipice de Sauvignon, cu fruct copt, insa nimic artificial, foarte expresiv si natural. Gust direct, proaspat, racoritor, evolutie excelent echilibrata, final cumva scurt, fructat. Un vin direct, foarte bine facut, menit sa ofere placere. Spre stilul vinurilor albe usoare si lejere, de vara. Bun spre Foarte Bun

 

 

Davino Revelatio 2014 Nas initial inchise cu impresii de drojdii fine si nuante usor reductive. Se deschide foarte greu in aluzii tipice de sauvignon si ceva tuse minerale. Gust direct, dominat de aciditate taioasa si cu fructul in planul doi. Mineral, auster, evaziv la ora actuala cred ca momentan este inchis. Structura si potentialul de evolutie sunt acolo, sunt redutabile, dar ferecate parca sub lanturi grele. Foarte Bun acum, cu potential de excelent in viitor. Sunt curios cum va arata peste 3-4 ani.

 

Casa de Santar Dao Rezerva 2014 a fost singurul vin international din degustare. Asamblaj de soiuri indigene: Cerceal, Encruzado, Bical. Fata de restul care au fost vinuri cumva grele si prezente, a parut mai subtire si sagalnic. Un vin modern, cu tuse de fructe tropicale in prima plan, baric aluziv si o evolutie marcata de o aciditate vioaie, citrica, suculenta, ceea ce il face excelent companion pentru meniurile marine. Bun.

 

Recas Solo Quinta 2014 a fost fara indoiala starul serii, intrunind sufragiile tuturor celor prezenti inclusiv al subsemnatului. Excelent lucrat, echilibru perfect, nas expresiv. A fost total diferit de toate vinurile din degustare si in mod clar si evident peste ele la ora actuala. Nu stiu cum va fi peste 3-4 ani, dar aseara nu a avut rival. Oricum s-a terminat de ceva luni la producator si din ce am inteles nu le-a luat decat vreo 2 luni sa il vanda la un pret dublu fata de cat il gasim pe afara. Si comparativ cu ce am avut pe masa si in contextul preturilor vehiculate merita si pretul acela dublu.

 

Pana la urma este o chestie foarte ciudata, Solo Quinta fiind in sine un vin de vinificator. Daca celelalte aveau ceva comun, o tusa cumva authotona, cu o nota amaruie pe ici pe colo, un alcool usor mai sus, o aciditate mai tipatoare sau mai lipsa, cel de fata le avea pe toate dozate perfect.

Cu siguranta experienta internationala lui Hartley Smithers isi spune cuvantul si desi nu sunt un fan al stilului, nu pot sa nu recunosc calitatea intrinseca a vinului si capacitatea oenologului mentionat de a crea asamblaje remarcabile cum este cel de fata. Vinul mi-a adus aminte de un altul facut in acelasi stil/maniera: Ingenuity al lui Razvan Macici. Peste Solo Quinta clar, dar aceeasi filozofie.

Revenind, am fost 12 oameni la degustare si niciunul nu a avut alt preferat decat Solo Quinta. Si asta spune multe. Sunt foarte curios ce potential de evolutie are si cum ar putea evolua. Acum este Excelent.

 

Ca o concluzie, albele romanesti de top sunt usor overrated. Chiar peste nota generala a pietei de la noi, care nu e dominata tocmai de chilipiruri. Niciunul nu a lasat de dorit, dar la preturile respective nu e nici o surpriza si eu unul ma asteptam la mai mult.

 

Ah si nici alegatia ca “unele sunt pentru invechit, trebuie lasate deoparte cativa ani” nu e una tocmai kosher. Marile vinuri albe ale lumii, care chiar sunt destinate invechirii le numeri pe degete si sunt in general varietaluri (Chablis, Burgundy, Rheinriesling, etc.)

Aici e vorba doar de a lasa vinurile deoparte cativa ani sa se integreze si sa isi niveleze asperitatile. Fenomen caruia putem sa ii spunem in mod romantic invechire, dar care este mai degraba o microxigenare lenta, o asezare in sticla a asamblajului, care ajuta la integrare si pe unele le face (mai) baubile. Chestie pe care,  la banii respectivi, ar trebui sa o faca chiar cramele (vreo 2 de mai sus chiar o fac, recte Purcari si SERVE). Dar la noi, deh traim sub sintagma “cand apare 2015?”

Despre invechire vorbim de la 30-40 de ani incolo. Si acolo mai avem ceva de asteptat. Cel mai vechi vin alb romanesc sec “premium” pe care l-am baut a fost Cuvee Amaury, iar variantele vechi erau cam “drink now” at best. Iar Cuvee Amaury e vin care invecheste binisor…

 

Revenind, dintre cele de mai sus, topul meu ar fi Solo Quinta, Cuvee Amaury si Purcari. Cu o nota speciala pentru Amaury care ofera cel mai bun raport pret/calitate la ora actuala. La acest capitol si Golem Alb puncteaza decisiv mai ales datorita pretului abordabil.

 

In alta ordine de idei, degustarea de mai sus mi-a readus din subconstient impresia ca oenologia de la noi e cumva o combinatie ciudata de practici cumva invechite pe care furnizorii de material oenologic au grefat pe ici pe acolo tuse de modernism.

Cert este ca nici stilul international nu este tocmai o cale de urmat, dar si ce avem acum ca stadiu de dezvoltare pare cumva un Frankenstein si probabil ne va lua ceva timp sa ne gasim linia locala, tipica, personala.

 

Tags: Alb de Purcari, Basilescu Golem Alb, Davino Revelatio, Oprisor Rusalca, Recas Solo Quinta, SERVE Cuvee Amaury