Joi seara, la Tasting Room in Floreasca ne-am strans un grup de pasionati de vin pentru a evalua parerea lui Robert Parker despre cateva vinuri din exceptionalele recolte bordeleze 2009 si 2010. Si a ne bucura de ele. Exemplare pe care cel mai mare critic de vin care a existat vreodata pe planeta Pamant le-a considerat a fi perfecte, acordandu-le 100 puncte.

 

Oricat de mult mi-ar placea mie sa ma mint singur sunt convins ca cei care au participat la degustare de joi au venit in primul rand pentru Parker si nu pentru mine…:) A fost mai mult o degustare de Parker decat de vinuri. Cel putin pentru mine; principala curiozitate personala fiind mai mult din categoria „cum arata un vin de 100 p Parker?”

 

Ca si o concluzie, in avanpremiera postarii, toate sunt vinuri exceptionale. Ce m-a bucurat cel mai mult a fost faptul ca au fost stiluri diferite, vinurile exprimandu-se fiecare intr-un mod aparte. De fapt aceasta a fost si ideea: de a lua vinuri din apelatiuni bordeleze diferite si din ani diferiti. Ca sa avem varietate si fiecare sa isi gaseasca un vin preferat.

Dar repet, e vorba de preferinta, calitatea a fost exceptionala la toate.

 

Vinurile le-am deschis cu 24 de ore inainte si le-am dublu-decantat cam cu o ora inainte. A fost o decizie inteleapta. Pentru vreo 3 dintre ele cred ca mai mergeau decantate fara probleme. Clos Fourtet probabil ca l-as decanta doar o data.

 

Revenind la partea personala, din punctul meu de vedere, lucrurile au stat asa:

 

Chateau Pontet Canet 2010 Pauillac: singurul vin provenit din viticultura biodinamica, lucru nu tocmai facil in Bordeaux. Caii aceia cu care lucreaza via si care au devenit un fel de simbol al Pontet Canet mi-au indus inconstient o comparatie cu un armasar pur sange, un Bordeaux exponential.

Nas superb cu un tusa florala superb definita incadrata de note pure, expresive, de fruct negru, de grafit si ciocolata. Impresionant!

In gura este kinetic, plin de energie, proaspat, definit cu o puritate si precizie incredibile. Structura de tanini ferma, rigida, dar in acelasi timp excelent tesuta si ascunsa in concentrarea impresionanta a fructului asociata cu notele minerale. Nu ma asteptam sa imi placa atat de mult si nu peste Montrose. Si totusi mi-a placut mai mult. Infim mai mult, dar mai mult. Stralucitor, profund, complex.

 

Chateau Montrose 2010 Saint-Estephe: e genul de Bordeaux pe care il ador. In pofida unei recolte care a produs vinuri cu concentrari la superlativ, cum este si cazul celui de fata, acesta pare mai retinut, cu tuse rigide, austere. E stilul old School cu o definite clara si o puritate exemplara. Rasat, elegant cu straturi de arome care se dezvaluie treptat cu o continuitate ametitoare.

 

Chateau Pape Clement 2010 Pessac Leognan Pentru multi dintre cei prezenti la degustare a fost vinul serii. Musculos, opulent, incarcat de fruct copt (pe alocuri supracopt spre jammy) si de impresii de baric a iesit in fata in mod evident fata de restul. Este stilul de Bordeaux „showy”, modern, „inyourface” concentrat, copt (pe alocuri glicerinos) insotit de o structura masiva de tanini suculenti, copti, fermi si de o opulenta a fructului debordanta, impresionanta.Rolland /Parker style la maxim.

Pentru mine este prea modern si international ca stil in detrimentul celebrului “the sense of place” atat de de necesar vinurilor de Lume Veche. Nu stiu de ce am avut senzatia deja vu si sentimentul ca se poate face asa ceva si in alta parte decat in Bordeaux. Gandul m-a dus la degustarea de super-chiliene de acum cateva luni. Chadwick, Sena&co nu sunt departe de el. In rest un vin impresionant, „larger than life”.

 

Chateau Leoville-Poyferre 2009 Saint-Julien

Este mult prea devreme pentru el. Gena bordeleza este acolo, in schimb vinul este cumva inchis acum si evolueaza rapid si cameleonic de la o stare la alta. Are toate ingredientele la locul lor: concentrare, nerv, structura de tanini chiar usor agresiva in final, dar la momentul actual echilibrul este de tipul nisipurilor miscatoare. La un moment il gasesti inchis, imediat apoi este expresiv si elegant. Ba este rotund si cremos, ba “ascutit” si taninos, cu aciditate impetuoasa. Pedigree-ul de Saint-Julien se simte, dar are nevoie de timp si rabdare sa iasa in evidenta.

 

Clos Fourtet 2009 Saint Emilion Grand Cru

Singurul reprezentant al Right Bank din degustare. Dominat de Merlot (88%) aerarea si dubla decantare a actionat perfect in cazul lui scotand in evidenta un fruct pur, proaspat, expresiv asociat cu partea rosie, specifica Merlot-ului. Palatinul este mai echilibrat decat la restul, ofera mai multa placere si integrare dar cumva in detrimentul senzatiei de seriozitate si expresivitate. Nu va lasati inselati, structura masiva de tanini este acolo, doar ca este bine ascunsa intre faldurile matasoase ale Merlot-ului. In degustare a mers excelent cu vita din farfurie, excelent gatita.

Pe scurt: daca vreti sa va laudati luati Pape Clement, daca vreti Bordeaux clasic luati Montrose, daca vreti ceva de baut (si) acum luati Fourtet, daca vreti ceva deosebit luati Pontet Canet si daca vreti ceva sa aiba cate putin din toate, dar care necesita inca ceva rabdare, luati Leoville Poyferre. Eu asa le-am perceput.

 

 

Trebuie de asemenea sa mentionez ca ulterior degustarii, intr-un fel de afterparty prelungit ad-hoc si pe alocuri halucinant, s-au mai perindat cateva vinuri memorabile prin pahare. Lista, din ce imi amintesc si e posibil (din motive usor de inteles) sa omit ceva etichete, ar suna cam asa:

Chateau Parenchere, Cuvee Raphael, un Bordeaux generic (Superieur) din 2010, care a fost servit in deschidere, pentru calibrarea papilelor. Despre el o sa scriu pe larg separat, doar va spun ca la cei 65 de lei care se cer pe el a fost in mod clar cel mai bun RPC bordelez din seara respectiva. Asta si pentru ca  la cele de sus deja nu se mai pune problema RPC-ului. Doar Clos Fourtet aproape s-a dublat ca pret dupa ce a primit cele 100 p Parker.

Cava Jane Ventura Brut Nature, excelenta in postura de Welcome Drink, intr-un stil vioi si sprintar, cu fruct proaspat si bine scos in evidenta plus aciditate crocanta, revigoranta.

Principal Reserva 2010 un asamblaj in stil Bordeaux venit din Portugalia (Bairrada) cu care m-am mai intalnit si care reuseste cu succes sa replice reteta franceza atata de repetata la nivel mondial. A fost sub cele „originale” dar cumva inaintea celor cu pretentii similare de pe la noi. Bine ajutat in blend de Touriga Nacional, soi deja consacrat pe plan international.

Stirbey Merlot Rezerva 2009 “Pasune” despre care am mai scris aici, un Merlot pe steroizi care se mentine neasteptat de proaspat si in putere.   

Davino Flamboyant 2009 unul din candidatii locali la statul de asamblaj bordelez de succes cu un twist local, in speta Feteasca Neagra. Vinul este inca tanar, mai are multi ani in fata, dar s-a prezentat bine, extractiv, cu toate elementele la locul lui si cumva la maxim.

Gramona Imperial Gran Reserva 2010 o Cava excelenta, una dintre cele mai bune existente pe piata, de la un producator de prestigiu si care bate in calitate si mai ales in RPC multe Champagne mai ales din categorie non-vintage.

G de Guiraud 2014 un sec bordelez de la un producator de Sauternes cu traditie, asamblaj clasic de Sauvignon si Semillon (70/30). Superb construit si maturat in foste butoaie de Sauternes care ii imprima o senzatie dulceaga ireala pe fondul unui zahar rezidual de aprox. 3g/l si unor note mineral-saline superbe. Isi merita si ultimul ban si daca il intalniti pe undeva sa nu il ratati.

Torre Muga 2006 o Rioja in stil modern, concentrat la maxim si incredibil de tanar, atat vizual cat si olfactiv si gustativ pentru cei 9 ani pe care ii arata pe eticheta. Varianta 2010 este aici.

Catena Alta Malbec unul din Malbecurile de top de pe piata, care parea cu un usor defect de top, dar care s-a deschis ulterior in note evolutive, fructate si dulcege alaturi de o structura de tanini copti, dar prezenti pe palatin. Surprinzator de Old World si foarte elegant pentru un Malbec.

Gaja Pieve Santa Restituta Brunello di Montalcino 2008 un Brunello de top care merita mai multa decantare si atentie. Chiar si asa isi arata clasa, cu un nas complex de cirese amare, visine, tutun si note savory superb integrate cu aluzii tertiare, de evolutie la sticla. Gustativ este integrat, cu note dulcege, usor evoluate si tanini copti dar fermi in final.

Toate au fost vinuri superbe, care probabil meritau un context si un public mai…linistit? Dar pana la urma orice context este potrivit pentru niste vinuri de clasa.

 

Vinul “afterparty-ului” (si putea fi fara probleme si al serii) a fost insa un Chateau d’Yquem 1996 care adus o parte din comeseni plecati prematur inapoi de acasa si mi-a confirmat ca lumea vinurilor dulci se imparte in Yquem si restul. Vinul este incredibil de structurat, prezent, linoleic, dar in acelasi timp echilibrat de aciditatea masiva. Suprinzatoare note pure de dulceturi de portocale, stone fruits confiate, crème brulee si alune prajite insotesc gustativ o evolutie prezenta, stransa si incredibil de proaspata pentru un vin dulce. In pofida restului de zahar vinul are o coloana de aciditate si o impresie de structura ireale. Cat despre posgustul interminabil nu pot sa spun ca nu cred ca am avut vreodata o senzatie de crème brulee atat prezenta in gura. Chiar m-am gandit de doua ori ce tocmai servisem la desert. Superb si cu un potential de evolutie impresionant.

 

Una peste alta a fost o seara memorabila. Mancare la superlativ, vinuri exceptionale, dar in primul rand tinere si variabile la ora actuala.

Nu va inselati singuri: cele 100 de puncte Parker sunt acordate in primul rand pentru potentialul de invechire al vinurilor si apoi pentru cum se prezinta ele acum. Peste 10-20 ani vor fi probabil sublime. Si vor continua sa fie pentru mult timp, majoritatea avand potential de invechire de ordinul 50-70 de ani.

Senzatia aceasta probabil ca au avut-o si ceilalti participanti la degustare; nu de putine ori am auzit in timpul degustarii fraza: “sa o mai facem o data peste 10 ani”. Ideea ar fi ca am putea sa o facem cu recolte ca 2005 sau 2000. Sau mai bine `69, `51 sau `53. Asta ca sa nu mai asteptam; pentru ca exista deja vinuri care au asteptat pentru noi.

 

Din fericire cu superbele Bordeaux-uri de mai sus voi mai avea sansa sa ma mai intalnesc o data. Pentru ca experienta de la Bucuresti se va repeta la Cluj peste doua saptamani. Asadar:

Vineri, 09.10.2014 la restaurantul Baracca vom reedita degustarea de la Bucuresti cam in aceleasi coordonate. Conditiile financiare vor fi probabil aceleasi.

Dar pentru detalii si inscrieri de data aceasta va rog sa va adresati direct amfitrionului, dl Ciprian Banciu de la Winepoint la adresa de mail office@winepoint.ro sau telefon 0722.463.516.

 

Eu doar va promit ca incerc sa ajung si sa revin cu precizari…;)

 

 

 

Tags: 100p, Bordeaux, Chateau Leoville Poyferre, Chateau Montrose, Chateau Pape Clement, Clos Fourtet, Franta, Pontete Canet, Robert Parker, Tasting Room

 

Sambata trecuta, ziua portilor deschise la SERVE. Nu va mai povestesc despre SERVE, v-am povestit de atatea ori. Si oricum din punctul meu de vedere nu s-a schimbat nimic, impresiile sunt aceleasi. Iar istoria e mai greu de schimbat. Sau de creat. Apropo, stiati ca au fost primii care au plantat Chardonnay in Dealu Mare? Acum ca o fi bine, ca o fi rau, Chardonnay-ul lor de pe Terra e de referinta in materie pe la noi. Si din 2011 il fermenteaza direct in butoi la temperatura controlata prin bare de inox. Sambata am avut ocazia sa degustam o mica verticala 2011- 2014 din specimenul respectiv.

Inainte sa va enumar impresiile personale despre vinurile degustate va avertizez ca am fost racit cobza si din punct de vedere olfactiv total lipsit de simturi. Asa ca astazi fara flori, fructe, condimente sau baieti, doar impresii din teren, de la nivelul ierbii, din zona papilelor.

 

Sa revenim la Chardonnay. Ziceam ca am degustat 2011-2014. Asadar (doar) gustativ stam cam asa:

• 2011 intregrat, lejer, evoluat, cu fructul usor in spate si “faded”, dar cu o structura buna si o aciditatate vioaie. Plus un final proaspat si mineral. Este genul de Chardonnay numai bun de baut si de asociat cu preparate culinare mai fancy si gingase peste care unul proaspat scos de la baric ar trece ca un buldozer. Pentru mine este exact ce trebuie si ce vreau de la un Chardonnay baubil.
• 2012 An cu temperaturi mai ridicate, corp mai plin, prezent, cu aluzii calde in final si un plus de apasare si cremozitate la nivelul papilelor. Aciditatea este acolo, dar comparativ cu restul se lupta nitel sa sustina corpul. In final invinge, ajutata fiind si de tusele usor tonice.
• 2013 Are de toate. E genul de Chardonnay asezat, la care notele de lemn nu mai iau prim planul si se integreaza cum trebuie cu tusele fructate. Intr-o lume ideala acesta ar trebuie sa fie acum in piata, iar cei care l-au pastrat pot sa il bea. Un Chardonnay baricat scoala, care „combina” fericit notele onctuoase cu aciditatea si fructul copt. Mai are potential de evolutie, dar este perfect abordabil acum, mai ales pentru cei care vor sa prinda inca fructul in fata, prezent.
• 2014 ultimul sosit in serie este usor diferit de restul, probabil prin prima anului mai rece. Coloana de aciditate este clar definita, crispy si sustine excelent corpul si notele baricate. Fructul este si el acolo, profilul aromatic inclinand mai mult spre mere si pere decat spre chestii ripe sau exotice. Mi-a placut foarte mult, imi aduce aminte de un Chablis bun si ii prevad un viitor lung si luminos. De pus deoparte.

 

Per ansamblu, vinurile desi impartasesc un element comun, o tusa minerala si un echilibru frumos intre corp si aciditate, exprima foarte bine conditiile anului in care au fost facute. Ceea ce este si de dorit si trebuie sa se intample. Eu unul as bea acum 2011 si as pune 2014 deoparte. Dar 2013 ar fi un “crowd pleaser” perfect.

 

 

A urmat o mini-verticala de Feteasca Neagra Terra Romana 2010-2013, nu inainte de a trece nedrept de meteoric prin unul dintre cele mai bune vinuri albe romanesti cu un „track record” de invidiat in spate, Cuvee Amaury. Versiunea 2012 pastreaza stacheta sus si mentine impresia de subtilitate si eleganta suprinzatoare pentru un alb de Dealu Mare.

 

Dar sa trecem la Fetesti:

• 2010 Evoluata atat cromatic cat si gustativ. Olfactiv sunt “out of the game” dupa cum va spuneam. Pe palatin evolueaza lejer, usor subtire si “skinny”. Fructul este cumva dried-out. Desi mi s-a parut usor “over the top” este un exemplu excelent de vin intregrat si perfect abordabil acum.
• 2011 foarte bun echilibru intre toate componentele: aciditate, tanini, fruct. Expresiva, numai buna de baut acum, baricul s-a integrat perfect, iar vinul este extem de versatil.
• 2012 Anul mai cald a scos in evidenta varianta 2012 mai ales prin corpul moale, catifelat, “plush” asociat unei aciditati mai scazute. “Nervul” este acolo, il simti in structura si pe final, doar ca este acoperit de faldurile de fruct dulceag. Emuleaza cumva, in maniera proprie soiului, stilul Chardonnay-ului din acelasi an.
• 2013 Tanara, cu toate componentele la maxim si cu o nota verde, specifica vinurilor proaspete, care inca isi cauta locul in sticla. Baricul se simte chiar si gustativ, taninii sunt inca naravasi si vinul are nevoie de ceva timp sa se slefuiasca. Ingredintele unui vin cu potential sunt insa acolo.

 

Toate cele patru exemplare sunt vinuri cu pedigree european, de Lume Veche. Vinuri cu personalitate si care cer mancare. O nota picanta si spicy in partea a doua a evolutiei si pe final e un element comun, indiferent de capriciile anului, insotita de tusele de prune in diferite declinari, dar aici e posibil ca si subcontientul sa imi joace feste. Stilul SERVE de Feteasca Neagra este cumva diferit de al celorlalti producatori din zona, cu vinuri mai acide, expresive si nervoase in tinerete care se aseaza bine la sticla daca aveti rabdare cu ele.

 

Si aici ajungem la noutatea prezenta in degustare: Cuvee Guy de Poix Feteasca Neagra 2012. Total diferita de cele patru enumerate mai sus, la capatul opus chiar. Un vin masiv, amplu, musculos, concentrat. Il ajuta in acest sens si cei 15.5 % grade alcool care definesc un corp cremos, onctuos si catifelat care umple palatinul cu tuse de fructe dulci si impresii de ciocolata. In mod cumva socant aciditatea sustine excelent constructia masiva, impunatoare, vinul nu pare nici un moment obositor sau „jammy”, iar taninii generosi de pe final tes o structura densa si ferma care sustine excelent tot esafodajul si contribuie la senzatia de masivitate.

Un vin total diferit de stilul SERVE, un vin de autor, care emana putere si care probabil emuleaza cu succes stilul acelei Fetesti primordiale, facuta dintr-o mini-productie, care l-a determinat pe regretatul Conte de Poix sa ramana in Dealu Mare.

 

 

Inainte de Cuvee Guy insa am revazut cu aceeasi placere ca prima data Cuvee Charlotte 2011. Rar mi-a fost dat sa beau vin romanesc mai rasat si stilat ca cel de fata. De o subtilitate si eleganta aristocratice, imi aduce aminte de un pedigree bordelez in declinarile sale rafinate. Probabil in universul preturilor la care se tranzactioneaza Bordeaux-urile la ora actuala ar figura la un RPC redutabil.

Cu o structura subtila si o exprimare de genul “less is more” sau “mana in fier in manusa de catifea” nu e de mirarea ca a suprins-o extrem de placut si pe Jancis toamna trecuta la Timisoara cand l-a punctat cu cel mai bun scor acordat vinurilor romanesti degustate: 17,5 p. Un vin de mare clasa, la ora actuala una din referintele in materie de la noi, unic ca stil si filozofie. Din pacate, pentru ca desi probabil nu este pe gustul pietei autohtone asa cum arata ea la momentul actual mi-as dori sa vad mai multe vinuri de genul acesta pe la noi.

 

In final, tot la capitolul „revederi” am verificat evolutia pentru Cuvee Alexandru 2007. Un vin care are deja opt ani la bord si la care fructul a inceput sa lase loc notele de invechire. Deja pare usor subtire la mijloc, cred ca de abia s-a asezat pe un platou pe care probabil va ramane ceva ani. Ramane de vazut si de cercetat pe viitor; oricum este pe terminate la crama si altul ca el nu va mai exista.

 

Cam acestea au fost evenimentele oenologice care au punctat vizita de sambata. Nu imi ramane decat sa amintesc meniul interesantul meniu de degustare produs local de cei de la Terra Carpatica special pentru vinurile SERVE; prilej de experimente si asocieri inedite si usor iesite din „mainstream-ul literaturii de specialitate.

 

Ca o concluzie a escapadei, la SERVE e totul cum stiti si desi au bifat multe premiere pentru piata autohtona de vin, reusesc sa insufle un sentiment de siguranta si echilibru destul de rar intalnit intr-o piata autohtona a vinului care seamana mai mult cu o mare agitata in care fiecare este aruncat din colt in colt si isi cauta locul. Probabil si datorita faptului ca este unul dinte putinii producatori autohtoni care pe langa clasicele noi lansari pe pista poate oferi la degustare si versiuni anterioare ale vinurilor, proband un istoric si o filozofie orientata spre calitate.

 

 

Tags: Cuvee Amaury, Cuvee Charlotte, Guy de Poix, SERVE, Terra Romana

 

Purtam ieri o discutie pe Facebook pe tema MW si a noii recolte de absolventi din acest an. Plus cei care vor urma. Discutie cumva coroborata cu valul de info si promovare a MW care circula prin piata autohtona de cateva luni.

 

Sa fim bine intelesi de la inceput: nu contest nici o clipa pregatirea si efortul enorm necesar pentru a deveni MW. Stiu pe propria piele cum e sa inveti pentru un WSET 3 care nu inseamna nici 10% din cat trebuie sa stie un MW.

 

In schimb nu pot sa stau pasiv nici la lobby-ul intens de care au parte pe la noi ca si cand ar fi solutia tuturor problemelor pe care le are industria autohtona de vin. Din ciclul “sa vina MW sa ne invete ei, ca “le stie” pe toate”

Bine noi din principiu dam in extreme. Daca acum cativa ani sa nu auzim de vreun MW, acum e musai cu MW.

Si v-o spune unul care de ani de zile cere MW prin juriile autohtone. De ce? Pur si simplu pentru ca sunt persoane cu anvergura si perspectiva internationala care ne pot ajuta sa ne gasim locul in lume. Si cam atat. Discutiile despre etica sunt complexe si in nici un caz prezenta unui MW printr-un juriu nu le elimina. Poate le atenueaza. Sau le duce la un nivel multumitor pentru psihicul autohton

 

Mie unul mi se pare ca de cativa ani are loc un fenomen de profesionalizare a unui corp de experti care a plecat la drum cu alte deziderate. Si pe parcurs e fost deturnat de PR-ul si finantele industriei. Lucru de altfel inerent: nu poti sta intr-un turn de clestar mai ales cand calificarea ta se invarte in jurul unui produs care se face in camp si la crama.

 

In schimb observ ca din ce in ce mai mult ca se pune acentul pe partea comerciala si de “benefits” a calificarii respective si de aici probabil inflatia de cursanti MW care duce la inflatie de absolventi.

 

Da, probabil ca ati auzit pe la noi celebra sintagma “ au fost mai multi oameni in spatiu decat sunt MW la ora actuala” dar in sine este o mare aberatie si eroare de logica. Comparam doua lucruri total diferite si tragem de aici concluzia de “scarcity” cum ar spune englezii. Iar de la “scarcity” ajungem imediat si in mod subconstient la “quality”, iar un rationament eronat din punct de vedere al logicii.
Ce au in comun un astronaut cu un MW? Si asa cum ies absolventii de MW sa ne rugam sa trimita cat mai multi oameni in spatiu ca sa nu pierdem termenul de comparatie, sau ce?

De fapt sintagma respectiva surprinde cel mai clar fenomenul de mainstream pe care eu unul il simt vizavi de MW. Cand este necasar sa explici publicului larg si profan ce inseamna un MW e mult mai “catchy” sa folosesti oamenii trimisi in spatiu, decat sa te apuci sa ii spui ce este si care este rolul unui MW. Suna ca un “sales pitch”, ca un “hook” si de fapt asta se doreste a fi.

 

Noi in Romania avem o relatie love-hate cu MW si, asa cum spuneam mai sus, adesea opiniile se situeaza la extremele intervalului. Probabil si datorita faptului ca nu avem nici un roman MW si nici nu cred ca vom avea in viitorul apropiat. Iar asta mi se pare intr-adevar un fenomen grav. Suntem o piata consumatoare de vin si care considera ca are traditie in fenomen, dar care nu e stare sa promoveze un om la statul recunoscut mondial de autoritate in domeniu. Din diferite motive, nu le discutam acum…

 

Si de aici unii injura,iar altii aduleaza neconditionat. Ceea ce nu avem, este automat alb imaculat, aspirational si pur ca Fecioara Maria. Pentru noi un MW pare adeseori acel cavaler pe un cal alb venit din Occident sa ne salveze industria aflata intr-o stare de permanenta si exasperanta pubertate. Din pacate nu se poate, va trebuie sa ne salvam singuri. MW sunt doar niste unelte la dispozitia noastra, nu solutii in sine.

 

Am fost si eu acolo, stiu cum este. Doar ca “pe afara, prin vest” lucrurile sunt mai complicate si vreo doua instante mi-au mai ostoit evlavia neconditionata fata de MW. Eu unul nu pot sa imi scot din minte schimbarile de discurs si de informatii care se cam bateau cap in cap oferite de catre anumiti MW de la un stand la altul sau in decurs de cateva zile in functie de evenimentul si sponsorul care il organiza. Sau limbajul acela caldut atat de intalnit si pe la noi cand unii nu vor sa supere patronul cramei/organizatorul evenimentului. Bineinteles intr-o forma mult mai rafinata decat elogiile desantate autohtone. Dar si asa, e un sentiment de “same game at a different level”

 

Si aici ajungem la un alt capitol sensibil: Etica. Etica este singurul lucru care nu se invata. Adica oricat de multe cunostinte inmagazineaza o persoana (in speta de fata un MW) nu poti sa il inveti etica. Si sunt exemple destule de comportament la limita eticii si din partea MW.

Din punctul meu de vedere tot bajagul imens de cunostinte si deprinderi ale unui MW este egal cu zero barat pentru mine daca etica pe care este asezat e subreda. Ba din contra, e ca un Jedi specializat in forta intunecata, cu o mare putere la dispozitie dar pe care o foloseste in interese proprii si adesea pecuniare. Asta ca sa fac si eu o comparatie “din spatiu”…

 

De la o vreme este plin internetul de MW si pentru mine simplul fapt ca vad o poza cu unul de “n” ori pe zi este pur si simplu un indicator al unui PR agresiv si nu neaparat al unei mari capacitate profesionale deosebite. De aceea am un sentiment de inflatie. Oriunde te intorci numai MW. Iar asta inseamna un trend, inseamna ca exista un masinarie de PR si probabil o cerere din partea publicului care ii impinge in piata. Nu discutam aici de Jancis Robinson: in lumea vinului si la MW pentru mine exista Jancis si restul. Bine, mai sunt Clive Coates, Benjamin Lewin si altii, dar nu intram acum in detalii…ideea este ca exista exceptii.

Ah si ca o chestie de can-can: Italia nu are nici un MW iar pe francezi (nu cei cu rezindenta in Franta,da?) ii numeri pe degetele de la o mana. Sa intelegem ca nu exista oameni pe acolo care sa aiba habar de vinuri si ca au picat toti examenele de MW?

 

La ora actuala multi MW (majoritatea celor activi?) lucreaza ca si consultanti, angajati pe diferite proiecte cu onorarii clare pentru care iti sprjina proiectul mai mult sau mai putin neconditionat. Nu zic ca e bine sau ca e rau. Efectiv este realitatea. Si acesta este jocul peste tot in lume. Vrei pe cutare la evenimentul tau? Costa atat…vrei pe cutare care apare in mai multe poze prin publicatiile de specialitate? E alt tarif..si asa mai departe. Pe scurt: e pe bani. Din nou: nu zic ca e rau in sine, e realitatea. Doar etica face diferenta.

 

Exista in schimb un trend de profesionalizare a calificarii si avem deja un numar consistent de oameni care de profesie sunt MW. Acestia sunt din ce in ce mai prezenti in piata si coroborat cu probleme (recunoscute in parte) de etica cu care unii se confrunta, imping incet incet calificarea respectiva spre comercial.

Asa cum exista si MW care prefer sa se tina departe de “comercial” si care lucreaza in industrie, dar nu freelanceri, ci pur si simplu pe diferite posturi.

  

Pe scurt: povestea cu MW “e complicata si comporta multe aspecte”. Unul din lucrurile pe care le-am invatat in lumea vinului este omniprezenta complexitatii si necesitatea abordarii unei probleme din toate unghiurile. Nu exista alb si negru, exista un gri in diferite tonuri si depinde unde alegi sa te pozitionezi: la gri-ul mai deschis sau mai spre negru.

Una peste alta, repet, din punctul meu de vedere MW sunt o unealta nu o solutie pentru noi. Oamenii daca sunt platiti vin, se pozeaza, vorbesc frumos de vinurile noastre si apoi pleaca. Fara un proiect coerent impactul international va tinde catre zero. Nu cred ca vreun MW va pomeni vreodata la o cina in Bordeaux: “Ah…dar stiti ce vin dragut am baut in Romania?”

 

Iar adulatia neconditionata de MW, gen Arsenie Boca, nu este cu nimic mai prejoasa ca pericol decat infierarea calificarii respective pe principiul “avem si noi specialistii nostri”

Eu unul am asa un sentiment de BOR cand ma gandesc la Institutul MW. Si imi vine in minte celebra zicere de pe la noi: “fa ce zice popa, nu ce face popa”. Cam asa e peste tot…

 

P.S. Inca o data (a mia oara?): si eu dintre un MW, un WSET si un degustator autorizat ADAR as alege cu ochii inchisi MW-ul sa imi explice vinul. Doar ca apoi as deschide ochii. Problemele de mai sus sunt aceleasi indiferent de asocierea/calificarea profesionala. Pledoaria de fata este pentru realism, echilibru si ponderare si nu impotriva MW.
Sa nu facem chipuri cioplite si sa incercam sa intelegem vinul in cheie cat mai personala, dincolo de MW, PR-ul producatorilor, punctele Parker sau alte zgomote din piata. Si atunci poate ca vom fi mai aproape de el…