Cei familiarizati cu lumea online a vinului si cu retele de socializare (de fapt cu una) au putut lua cunostinta zilele acestea despre aparitia unor etichete de senzatie pe piata autohtona a vinului. Le aveti mai jos prin amabilitatea lui Eduard Jakab care le-a pozat (si degustat) la Indagra din cate am inteles:

 

 

Pentru un ochi mai format si obisnuit cu etichetele celebre din lumea internationala a vinului acestea aduc frapant de mult cu celebrul Petrus, cel mai scump vin al momentului (chestie relativa, nici eu nu mai stiu care e cel mai scump). In afara ca l-au restilizat Sfantul Petru (din motive ca era cam catolic probabil) cu o imagine mai “ortodoxa”, etichetele respective sunt practice copy/paste dupa celebrul Chateau. Se observa  grija autorului etichetei mai degraba pentru cele sfinte, decat pentru legea drepturilor de autor. Ca noi romanii asa suntem, oameni cu frica lui Dumenzeu, dar fara frica de lege…
In rest, loc de Petrus s-a trecut Lazarus si s-a spoit putin cu galben fundalul. Bineinteles ca la asa grozavie s-a oripilat toata comunitatea online de vin, adica o mica minoritate de sub 1% din populatia “consumatoare”  de pe la noi.

 

Haideti sa va spun acum si povestea din spatele etichetei si cum am luat eu contact prima data cu vinurile respective:

 

Pe scurt, acestea se produc la Costesti, in Arges, la sud la Pitesti. O zona mai putin cunoscuta dar care are potential climatic pe vinurile rosii la fel ca zone cu pretentii din Romania: Recas, Corcova, Samburesti, Dragasani, Valea Calugareasca, etc. Cel putin conform lucrarii „Oenoclimatul Romaniei”.

 

Cu vinurile m-am intalnit meteoric la Zilele Pitestiului (da, o petrecere tipic romaneasca unde se muta in mijlocul orasului gratarele cu mici, hamsiile, berea, fumul, concertele populare, stuful &stuff-ul. Cred ca stiti la ce ma refer, cam in orice oras se desfasoara ceva de genul acesta sub egida Ziua Recoltei,cam in fiecare toamna)

Pe langa clasica si omniprezenta presa de must proaspat, exista si niste mese la care producatorii locali isi expun licorile. De obicei trec pe langa si bifez cu coada ochiului chihlimbarul oxidat al albelor si rosul straveziu si incert al suratelor. De data acesta insa privirea mi-a fost atrasa ca un magnet si am fost efectiv tintuit in loc de etichetele de mai sus. Culmea, acestea se lafaiau pe niste sticle magnum si dublu magnum asezate pe o masa de plastic verde, sub un cort alb.

Prima data nu am stiu de unde sa le iau, mi se parea ca le cunosc de undeva, apoi mi-am revenit si mi-am adus aminte de celebrul vin din Pomerol. Comedie mare zic…nu ma asteptam sa gasesc asa ceva in piata mare din Pitesti. Aveau un Cabernet Sauvignon, un Pinot Noir si un Chardonnay parca…toate pe la 15 lei sticla.

 

Curios din fire, cum ma stiti, zic sa cumpar un Cabernet si intind mana dupa portofel. La care doamna de la stand zice:

– Dar nu vreti sa le degustati inainte??

– Sa degust? intreb ca prostul…

– Da, adica sa incercati putin.

– Ahhhh…dati-mi putin.

Pac, apar doua pahare albe de plastic de unica folosinta. Rosiile, ca erau Cabernet sau Pinot, puteau sa fie si Merlot, Zweigelt sau Bonarda, ca erau ambele la fel. Adica oxidate, subtiri si de nebaut petnru mine. Chardonnay-ul nu l-am incercat, se vedea cu ochiul liber dupa culoare ca este oxidat. Si oricum ma faceam de ras in piata mare cu toata lumea de fata: albe dupa rosii la degustare? Asa cevaaa….

 

Dupa partea cu incercatul am ramas putin descumpanit si indoit daca merita sa mai cumpar vreo sticla, in acelasi timp nedorind sa ofensez gazda. Salvatoare, doamna intervine din nou:

– Avem si dulceata de struguri!

– Ahhhhh, dulceata de struguri…dati-mi un borcan!

– E o suta de mii.

– Da, un borcan…

– Nu vreti sa gustati?

– Nu multumesc, sunt cu masina…:D

 

Si asa ma insfacat borcanul cu dulceata de struguri, am lasat suta si pe aici ti-e drumul. Ajuns acasa, il desfac cu emotie si constat ca dulceata de struguri era excelenta, mult peste alte dulceturi de gen gustate de-a lungul timpului. Si offcourse mult peste cele doua vinuri. Cam asta a fost prima mea inalnire cu Petrus-ul de Costesti si cred ca ar fi intrat in negura uitarii daca pozele lui Eduard nu faceau cariera pe Facebook.

 

Acum ca v-am starnit curiozitatea haideti sa va spun cateva cuvinte si despre producator:

 

Viile, in suprafata de 11 hectare, au fost replantate cu fonduri europene, iar inimosul investitor se numeste, ati ghicit, Lazar. George Lazar. In afara de viticultura, omul se ocupa si de legumicultura, capsuni si ale culturi. Adica e un agricultor polivalent.  Soiurile plantate in vie sunt Cabernet Sauvigon, Pinot Noir, Chardonnay si Feteasca Neagra.

Conform spuselor proprii, este orientat spre calitate (sic!), nu face multe tratamente si ca orice producator mic are probleme cu intrarea in marele retail. Dupa cum vad eu situatia, aceste probleme pot veni din doua directii: daca vreun lant mare de retail trece peste etichetele copy/paste dupa Petrus, se ajunge la degustarea vinurilor si acolo se termina implacabil toata  smecheria.

 

Pe scurt, avem in fata un mic producator, care a facut replantari pe fonduri UE si are probleme si cu eticheta si cu vinificarea. In schimb dulceata de struguri este superba…

 

Pe la noi cam toata lumea deplange lipsa producatorilor mici, care intr-o tara normala sunt baza piramidei. Dar in conditiile in care evolueaza lucrurile nu ne putem astepta ca ei sa apara peste noapte si in plus sa avem si pretentii de vinuri corecte si branding corespunzator. Singuri clar nu se pot descurca si este nevoie de o structura gen incubator care sa ii incurajeze si sa ii ghideze.

 

Problema aceasta se resimte la nivelul multor producatori mici care pur si simplu nu detin cunostintele sau dotarile necesare unei vinificari moderne si cu atat mai putin pot intelege modul in care functioneza piata de vin.

 

Apoi ma gandesc ca industria care lasa proiecte de genul acesta sa esueze atat de lamentabil are clar grave probleme de autoreglaj si autocontrol. Pornind de la nivel legislativ la nivel de organizatii profesionale, institutii de cercetare si de invatamant si asa mai departe.

 

Lasand gluma si ridicolul situatiei la o parte, asa cum spuneam mai sus, cred ca este imperios necesar un organism care sa se ocupe de genul acesta de producatori mici, sa ii indrume atat la nivel tehnic cat si la nivel de marketing, branding si strategie de piata. Daca deja exista unul, clar acesta nu functioneaza. Nu se poate ca un om care a facut reconversie pe 11 de Ha cu bani de la UE sa iasa in piata cu etichetele si vinurile respective. Nu e doar vina lui. De fapt nu e mai deloc vina lui.

 

Intr-o piata normala situatia de mai sus este o exceptie. La noi tinde sa devina o regula periculoasa pentru multi producatori mici care s-au trezit cu viile replantate intrate pe rod. E vina contextului si a pietei autohtone, care pun in brate agicultorilor suprafetele cu vie si apoi ii lasa in voia sortii. Nimeni nu se mai gandeste ce se intampla mai departe, cum se face si cum se vinde vinul. Probabil toti presupun ca “se stie”, dar se pare ca nu e chiar asa…

 

Somnul autoritatilor si al celor care ar trebui sa se ocupe de cristalizarea unei industrii viticole sanatoase naste situatii de de genul acesta. Si am spus-o de mai multe ori: industria de vin nu se poate dezvolta ca o oaza intr-un desert si sa nu ne asteptam ca doar din fondurile UE absorbite pe replantari si constructii de crame sa cladim automat un sector viticol matur si competitiv la nivel international

 

P.S. O stire de ultim moment indica faptul ca anul acesta nu va exista din pacate un Petrus local. Vremea a fost potrivnica dlui Lazar si oricum se stie ca vinurile de acest calibru se fac doar in anii favorabili. De data acesta strugurii au acumulat doar 150 g zahar asa cum declara impatimitul proprietar argesean de vie si cum “legislatia” nu il lasa sa puna zahar, cum stie el ca se face din batrani ca sa obtii un vin tare,  se pare ca strugurii vor merge anul acesta la productia celui de al doilea vin (produs) al Chateau-ului, adica dulceata.  Macar  acolo inca nu ne-a interzis nimeni sa punem zahar…

 

Tags: Costesti, Lazarus

 

Cum conditiile atmosferice de afara se indreapta rapid spre un deznodamant care cere vin rosu (cei din capitala au avut deja parte de prima zapada a acestui sezon) m-am gandit ca e cazul sa va povestesc despre un Rose pe care l-am baut acum ceva vreme, cand temperaturile inca depaseau ziua 20 de grade Celsius. Si oricum pe contraeticheta lui scrie ca orice zi poate fi o zi de vara…deci sa fim (meteo) optimisti!

 

Este vorba de rose-ul celor de la Domeniile Vinju Mare. Vinul, in varianta 2013, l-am primit din partea producatorului. Acesta o noutate in portofoliu, mai ales sub aspectul (re)branding-ului, pe eticheta lafaindu-se acum in medalion Mihai Viteazul de pe vremea cand era Principe si nu ajunsese cred Voievod. Acum si cu Principe e cu dus-intors ca Principe stiu ca a fost doar al Transilvaniei. Dar probabil ca din motive de marci inregistrate la OSIM asta mai ramasese. Desi mergea si “vinul Banului Craiovei”, ar fi fost mai autentic. Sau vinul “Banisorului de Strehaia”, ca a fost si asta, chiar inainte de printul Leo care iata are inaintasi ilustrii… Dar sa nu dam idei la concurenta!

Probabil ca vajnicul voievod se simte razbunat de acolo de unde este de catre urmasii sai din Romania unita care au reusit sa ia fata lefegiilor frantuji, nemti, turci si austrieci la Mondial de Rose cu o medalie de “Argent”. Ca de lesi nu mai vorbesc ca pe ei i-am invins prin neprezentare…

 

Una peste alta pentru un Rose si pentru simbolurile ludic-neserioase intruchipate de licoarea in cauza, eu unul as fi ales un principe mai sturlubatic de pus pe eticheta, Principele Ferdinand de exemplu. Eu unul nu il vad pe Mihai Viteazul cu siticla de rose in mana declarand “Asta-i pohta ce-am pohtit!”  Cu un Cabernet mai merge, hai cu o Feteasca Neagra…

 

Oricum asta cu trecutul domnitorilor pe sticlele de vin incepe sa devina o moda usor desueta. Deja avem etichete cu Vlad, Mihai Viteazul, Cuza, Stefan cel Mare, daci, etc…si in curand, la cate vii vor intra pe rod, probabil vom acoperi toti domnitorii renumiti si vom trece la cei mai putin cunoscuti din regiunile istorice si la fanarioti. Cum ar suna Mavrocordat pe o sticla de Chardonnay? Sau Lapusneanu pe un Gewurztraminer? Asta daca nu ii da cuiva prin cap sa traga vreo eticheta cu Suleiman Magnificul!

Ma gandesc ca este si o criza de repere si personaje de care sa legi vinul romanesc si asta nu ma mira. E o combintia de lipsa de repere si lipsa de imaginatie pana la urma, cate putin din fiecare. Bine macar ca Regele Mihai e inca in viata si poate sa protesteze, desi nu ii garanteaza nimeni ca nu va ajunge pe vreo eticheta de Tamaioasa Roza dupa ce va trece la cele vesnice…eu in locul lui as interzice expres prin testament chestia asta, asa preventiv.

 

Dar asa cum am spus si cu alte ocazii branding-ul acesta cu figuri istorice si monarhice, cu regi, imparati, principi si case regale probabil ca prinde la publicul larg (la punga), snob si ingust la minte. Iar in Romania acesta este un segment consistent din consumatorii de vin. Asa ca eu unul pot trai cu Mihai Viteazul pe o eticheta de Rose, decat fara Rose deloc din cauza de faliment si lipsa de vanzari. Si pot sa sper in vremuri mai bune si in consumatori mai normali si educati. Asadar despre vin:

   

Aspect (Culoare): clar, stralucitor, culoare de gref roz  spre cireasa de mai, mai spre partea pigmentata.

 

Nas: Intensitate medie spre ridicata, usor bombastic, plin de fruct rosu copt in declinari de bombonica, capsunica, zmeurica plus vata pe bat cu un iz usor reductiv in fundal. Un nas popular si care probabil prinde la public. Pentru mine e prea incarcat si usor artificial in arome.

 

Gust: Atac plin, dulceag, asezat pe un corp mediu, prezent, fructat, care insira gustativ panoplia de fructe rosii coapte enumerata mai sus. Aciditate usor deficitara pentru gusturile mele, vinul evolueaza usor plat, rotund. Final in nuante tonice, urmat de un postgust dulceag, tonic, cu o remanenta de bomboane cu fructe.

 

Un vin popular, cu arome de fructe coapte, mai spre stilul Rosado. Pentru mine, ca fan declarat al stilului Provence, este Acceptabil spre Bun. RPC Acceptabil, cred ca e in jur de 30 de lei prin magazine.

Dar cum gusturile publicului de la noi nu converg intotdeauna cu ale mele (de fapt mai niciodata), cred ca va fi pe placul majoritatii, mai ales ca vine iarna si incep mancarurile mai grele sa isi faca loc prin meniurile romanilor.

Eu unul in schimb ma declar un fan al Printului Vlad, in variantele lui insangerate.

 

Tags: Principele Mihai, Rose, Vanju Mare, Vinul Principelui

Desigur o intrebare metafizico-retorica pentru multi cititori si mai ales lucratori din industria vinului. Ce le place acestor nesuferiti care stramba din nas la orice si stau impasibili cand toata lumea sare in sus de extaz in fata vreunui vin de pe vii de trei-patru ani, suprabaricat, supragemos si adesea scandalos de scump?
 

Am tot scris pamflete despre varii subiecte, am “disperat” multa lume, asa ca azi o sa scriu unul si despre mine (noi)…

Chiar asa ce le place acestei tagme de razvratiti preoti ai vinului (mai degraba cruciati) pregatiti sa afuriseasca si sa treaca prin foc si sabie orice licoare care nu le indeplineste standardele oculte? Haideti sa va spun parerea mea, asa cu o tenta de autocritica.

Eu zic ca ne place:

 

• in primul rand vinul. Sa investesti atata timp si resurse financiare, sa scrii despre un subiect cu atata insistenta si patos denota, daca nu o pasiune mistuitoare, atunci incadrarea un paragraf rezervat in cartile de psihologie. Cu siguranta exista cateva afectiuni si tulburari pe care le putem bifa cu brio. De altfel din punct de vedere al psihologilor nimeni nu este sanatos la cap si toti suntem adevarate enciclopedii ambulante de maladii psihice.
   
• sa ne bagam si sa fim bagati in seama. Prin definite cineva care insista atat de mult pe un subiect ma gandesc introspectiv ca probabil vrea sa fie bagat in seama. Daca eram doar indragostiti de vin il beam linistiti acasa in fata televizorului, ne minunam sau il ponegream in linistea caminelor proprii sau cel mult in cercul prietenilor. Acesta cred ca ar fi fost scenariul optimist pentru multi din industrie. Dar efortul de a compune postari mai mult sau mai putin lungi, de a asocia ultima posircuta sau cea mai noua revelatie cu un subiect din realitatea obiectiva sau imaginara denota pe undeva si deficit de atentie. Bine, chestia asta se numeste in termeni “pufosi” nevoia de a impartasi si altora…da, da, e bine te minti uneori singur…:)
   
• cautatul de nod in papura si despicatul firului in patru. Ca un batran mofturos, niciodata nu este perfect: in cea mai noua si moderna crama se gaseste cate o problema, iar de cele vechi nu mai vorbesc. Celui mai reusit si echilibrat vin i se gaseste vreun neajuns notat cu titlul de asterisc la sfarsitul unei postari apologetice. Din categoria, “nu totul e roz, nu va culcati pe lauri(sic!)”…
   
• discutiile interminabile si adesea in contradictoriu pe teme mai mult decat marunte si profund insignifiante care oricum sunt de la sine intelese de catre toti participantii si nu pot fi influentate de catre acestia, dar care fac sarea si piperul oricarei intalniri. La oamenii rationali cred ca patimile cele mai mari se dezlantuie atunci cand mizele sunt cele mai mici. Probabil ca este un deficit de dezlantuire la mizele mari si se compenseaza pe subiecte triviale.
   
• recunoasterea din partea societatii, a cunoscutilor, prietenilor, anturajului, industriei, cititorilor, etc. E momentul acela de mica glorie cand la o masa incarcata toata lumea asteapta in liniste sunetul paharul revenit pe masa si verdictul implacabil al ‘”cunoscatorului”, al specialistului ad-hoc: ”Da dom’le, e potabil!”

  

Pana la urma noi facem ce facem pentru ca ne plac aceste lucruri si multe altele. Avem adesea motivatii profund diferite fata de ale celor care practica o meserie care are legatura mai mult sau mai putin cu vinul. Incercam sa ne autoreglam, autocontrolam si autocenzuram. Aceasta intr-o lume ideala, stiti proverbul cu padurea si ucaturile…

Si cine crede ca e simplu il invit sa piarda mii de ore de documentare si de compunere de postari, mii de lei dati pe cele mai ciudate vinuri si cele mai “interesante” deplasari si mii de neuroni in cele mai aberante si suprarealiste discutii.

Va asigur ca, daca sunteti cu adevarat pasionati de un subiect, orice subiect, merita…