Astazi va prezint doua vinuri de la un celebru producator din Rioja, Lopez de Heredia, unul dintre putinii care mai tine sus stindardul “Old School” si nu a trecut in barca plina de baricuri si fructe a noului val. Desi este recunoscut pentru vinurile rosii  (mai ales Vina Tondonia),  care stau in medie cam 10 ani prin crama inainte de a fi scoase pe piata la preturi de 15-20 € sticla, am preferat (eu si Ciprian), manati de curiozitate, sa vedem cum arata un Rose in conceptia unui astfel de producator.

Este cumva si o ciudatenie, rose-urile fiind vinuri de consum curent, (preferabil in anul productiei) care sunt in flagranta contradictie cu concepte ce tin de evolutia vinului in timp. Exista cateva exceptii de la aceasta axioma in lumea vinului.  Iar eu sunt omul exceptiilor si curiozitatilor. Mai ales la vinuri…

 

Rose-urile de fata au fost tinute in baric american timp de 4 ani, insa in baricuri vechi, aproape inerte din punct de vedere al impactului aromatic asupra vinurilor, influentand doar stilul acestora prin oxigenarea lenta. De doua ori pe an vinul a fost tras de pe drojdii manual, la final clarificat cu albus de ou, nefiltrat, imbuteliat si maturat la sticla inca 8-9 ani. Vintage-ul actual, aflat acum pe piata, este cel din 2000.

 

Cateva cuvinte despre fiecare vin:

 

Vina Tondonia Rosado 1995

 

Rezultatul unei recolte excelente, cu o culoare ce aduce aminte de chihlimbarul cognac-urilor, prezinta un nas evoluat, cu arome de Pinot Noir matur care tin de flori uscate, coaja de portocala uscata, frunze vestede, ceai negru, cu note de haine vechi, de lemn putred. Un fel de dulapul bunicii de pe vremuri.

Pe palatin este surprinzator de structurat si compact, prezent, cu un fruct bine evidentiat din categoria celor usor confiate, impresii de vanilie, note picante si citrice. Echilibru perfect, cu o aciditate ireal de bine integrata si cu o prezenta excelent dozata, care ii confera o nota de delicatete. O evolutie de o complexitate uluitoare, demna de un vin rosu matur si serios, care te fac sa te mai uiti o data pe eticheta sa vezi daca intr-adevar ai deaface cu un rose.

 

 

 

Vina Tondonia Rosado 1997

 

Spre deosebire de exemplarul de mai sus, acesta pare facut de alt producator, in alta tara si cu o alta filozofie. Vizual se apropie un pic de cel anterior, fiind insa mai deschis in nuante. Olfactiv insa evolueaza in alte tonuri, mult mai directe, elegante, usoare si focusate, cu tuse citrice si o combinatie aberanta de note de sampanie (biscuiti, toast si briose) cu tuse de cognac. Ceva caramel in fundal si o adiere ciudata de kerosen contribuie fericit la intregirea tabloului.

Pe palatin este direct, cu o aciditate bine aspectata, de o precizie taioasa, ca o sabie de samurai. Evolutie directa, prezenta si ceva tuse fructate, de capsuni usor trecute. Final care induce senzatii usor metalice, probabil din cauza aciditatii aproape electrice. Postgust proaspat si gurmand, cu note de condiment si aspecte usor dulci. Este mult mai fresh si direct decat cel de sus. Chiar la polul opus. Fara complicatii si complexitati, cu o osatura de aciditate bine definita, este la kilometri distanta de decadenta de arome si senzatii a ’95-lui.

 

Doua vinuri excelente, care imi vor ramane intiparite in memorie nu ca referinte in materie de rose, ci mai degraba ca exceptii hedoniste. Nu mi-au schimbat sistemul de referinta pentru ca pur si simplu nu as avea cu ce sa le compar, “in viata de zi cu zi”. Sunt din alt univers. Parere impartasita si de “colegul de pahar”.

 

Bun, cu totii cred ca stiti deja ca sunt un mare fan al Rose-urilor de tip Provence. Ca stil mi se par cel mai aproape de ceea ce trebuie sa fie si  “sa faca” un Rose. Dar indiferent cat de mult imi plac, la un moment dat devin previzibile si monotone. Sunt facute cu un singur scop si datorita acestui fapt devin inevitabil victime ale preferintelor consumatorilor.  Sunt ca un film de Hollywood despre care stii de la inceput ca o sa se termine cu “happy end”(sau ca un masaj tailandez, daca vreti asa).  Da, efectele speciale sunt superbe, actorii joaca excelent, dar previzibilitatea evolutiei scenariului spre acelasi deznodamant, stirbeste din experienta filmului.

 

Pana la urma la un vin cautam dramul acela de nebunie si originalitate al producatorului. Pentru ca nimic nu este mai groaznic pentru un pasionat de vin decat predictibilitatea. Acelasi vin, acelasi stil, acelasi linie, an de an, zi de zi…Rutina, monotonie, constanta. Sa stii dinainte ce bei, inainte chiar sa fi desfacut sticla.

De aceea, cele doua vinuri de mai sus mi se par mai degraba declaratii de intentie decat Rose-uri. Nu au nimic in comun cu stilul (stilurile) cu care sunt(em) obisnuit(i).

 

Probabil si datorita acestui motiv, al cautarii noului si diferitului intr-o lume a vinului care este impinsa din ce in ce mai mult spre previzibil si programat, cele doua vinuri mi-au placut atat de mult.

 

Tags: Lopez de Heredia, Rosado, Rose, Spania, Tondonia

 

Astazi o sa incerc sa le raspund celor care m-au intrebat pe parcursul timpului cum deosebim un producator de vin serios de restul pietei? Sau daca vreti, cum luam in serios un producator de vin?

 

Cu toate ca exista mai multe criterii, eu unul ma ghidez in principal dupa unul singur:  Verticala!

Ce este verticala?

Este capacitatea unui producator de a putea pune la dispozitia publicului vinuri din anii anteriori. Un fel istorie lichida a cramei si in acelasi timp un  CV oenologic al cramei respective. Din verticala ne putem da seama de cand producatorul respectiv face vin, ce fel de vin face si daca acesta trece testul timpului. Pentru ca daca ai pretentii ca faci vin premium, atunci testul timpului este unul critic.

Nu poti cere pret de vin premium pe ceva care dupa 2-3 ani este de nebaut. Pentru ca vinul premium, spre deosebire de cel de consum curent, se bea in timp. Si pentru consumator este trist sa descopere ca a platit pret de vin premium si a primit vin de consum curent, probabil cu un pic mai mult marketing si o eticheta frumoasa.

 

Pe de alta parte poti sa faci vin de zeci de ani, dar daca te-ai ocupat cu “plonk” (echivalentul englezesc al termenului “bozie”, de la noi) in tot acest timp, vei avea probleme mari sa scoti o verticala pe masa. Din simplul motiv ca vinul tau din anii anteriori este de nebaut acum si acest lucru spune multe si despre filozofia ta de busines. Adica pe scurt desi faci vin de mult timp, faci vin de consum curent…

 

Precizare importanta: In categoria verticala nu se incadreaza vinurile de “oenoteca” puse departe in 1960 toamna ca sa fie trimise la concursuri in 2013. Verticala trebuie sa fie compusa dintr-un vin care poate (a putut) fi achizitionat de catre muritorii de rand si care a fost produs cat  constant posibil, intr-o cantitate rezonabila. Adica un vin normal, destinat pietei.

 

Cine nu are verticala, sa mai astepte…ca de cumparat nu poate. Poate sa cumpere butoaie noi, vii noi, struguri, tancuri de inox, articole de PR, click-uri pe facebook, oameni, opinii, medalii la concursuri, puncte Parker, etc Dar nu poate cumpara istorie si traditie. Pentru ca verticala asta inseamna: istorie si traditie. Ne arata determinarea si angajamentul unui producator de a scoate in mod constant (cand ii permite si anul) vinuri de calitate.

Dar cu ceva rabdare, se rezolva. Doar ca toata lumea la noi declara sus si tare ca produce vin premium, iar rabdarea este privita cel putin cu ironie si aroganta. Ce rabdare? Noi vrem acum. Ca la bere. Eh…la vin nu se poate acum, din pacate. Oricat de mult ar vrea unii. Bine, exista printre producatorii noi aparuti si unii care nu au pretentii exagerate fata de vinurile proprii, isi recunosc limitele, stiu ca nu le pot depasi deocamdata si asteapta cuminti sa creasca. Insa, desi este reconfortant sa ii intalnesti,  sunt mai degraba exceptia decat regula.

 

Da, poti sa ai o poveste minunata de spus, cu traditii de pe vremea dacilor, stramosi care aveau vie si faceau vin din timpuri imemoriale, oenologi straini, crame impunatoare, utilaje de ultima generatie, etc Daca nu ai nimic concret care sa sprijine si sa dovedeasca aceasta poveste, asta va ramane: o poveste. Cine are chef si vrea cu tot dinadinsul sa o creada, sa o creada pe banii lui.

Personal eu nu sunt convins decat de un singur lucru: verticala. Arata-mi de cand faci vin si cum arata vinul pe care il faceai acum 10 ani. Si s-ar putea sa te cred ca esti un producator care face vin de calitate. Restul e marketing, adica o simpla perdea de fum, atata vreme cat produsul de la care se pleaca are probleme sau nu si-a dovedit calitatea in timp.

 

Asa ca atunci cand vin si cer nu stiu cate sute de mii pe minuni oenologice aparute ca si viile de Chardonnay pe dealurile patriei (adica peste noapte), ii putem intreba si noi ce faceau acum 10 – 20 ani? Construiau complexe rezidentiale?  Aduceau blugi de la turci? Participau la licitatii publice? Tocmai privatizau combinatul de vinificatie mostenit de la comunisti? E, scuzati-ne atunci daca o sa fim mai sceptici si nu o sa va credem pe cuvant cand o sa ne spuneti ca vinul D-voastra premium face si drege.

 

Acum bine, sa nu intram in detaliile verticalei pentru ca facem depresie. Numai daca ne gandim la un singur atribut al acesteia: lungimea.  La noi maximul se invarte pe la 10 ani (vinuri). Pe afara, un producator serios sare de suta. Dar cum spuneam, nu are rost sa ne poticnim in detalii. Sa ne vedem locul si lungul nasului si sa gandim local. Conform celebrei fraze: “Think globally, act locally”…

 

Asa ca local, in Romania, eu unul nu stiu decat patru producatori capabili sa puna la dispozitie o verticala cat de cat normala (adica peste patru-cinci vinuri rosii sa zicem):  Vinarte, SERVE, Davino si Stirbey. Si atat. In rest foarte mult zgomot. Si foarte multe pretentii, usor nejustificate…

Ca sa il parafrazez pe maestrul Dinica:   “o tara mica, cateva verticale…”

 

Tags: Marketing, Producatori Vin, Verticala Vin

 

O sa va povestesc astazi despre un vin foarte special, care s-a dovedit a fi starul degustarilor despre care aminteam in debutul articolului de ieri.

 

Este vorba de un vin din 1970, an cu o recolta destul de mare din punct de vedere cantitativ in Bordeaux. De fapt era cea mai mare recolta de dupa Al Doilea Razboi Mondial. Succedandu-se dupa doi ani problematici (1968 si 1969), 1970 a adus atat o recolta bogata, cat si o calitate buna a strugurilor. Mai ales la nivelul producatorilor din “Right Bank”, dominat de Merlot. Vinurile rezultate au fost excelent echilibrate, de o calitate consistenta de la ce mai umila apelatiune pana la Grand Cru-uri si in acelasi timp extrem de abordabile inca de la inceput.

Aceasta abordabilitate i-a determinat pe multi sa considere ca nu vor rezista prea mult in timp si ar trebui baute repede. Fiind alcatuite preponderent din Merlot, acestora le lipseau structura si taninii pe care ii da Cabernet Sauvignon-ul si despre care se crede ca sunt ingredientele principale pentru evolutia pozitiva pe termen lung a unui vin. Se crede…

 

Producatorul este Chateau Beausejour clasificat Premier Grand Cru Classe B in Saint Emilion, pe partea dreapta a estuarului, regatul Merlot-ului in Bordeaux. Acesta se numeste acum Chateau Beau-Sejour Becot si detine aproximativ 17 Ha de vie plantate bineinteles majoritar cu Merlot (70 %) plus Cabernet Franc (24%) si  ceva Cabernet Sauvignon (6%).

 

Va spuneam ca desi acum producatorul se numeste acum Beau-Sejour Becot, daca va uitati atent la sticla o sa vedeti doar Beausejour si mai jos trecut “Proprietare a St. Emilion Gironde Becot”. De ce? Pentru ca familia Becot tocmai cumparase domeniul respectiv in anul anterior, adica in 1969. Asadar 1970 era prima recolta vinificata de noii proprietari, practic avand la dispozitie ceea ce gasisera la momentul acela in crama.

 

 Aceasta fusese detinuta pana atunci de un anume doctor Jean Fagouet si desi vinurile erau clasificate Premier Grand Cru Classe, se pare ca acestea nu prea se ridicau la nivelul clasificarii respective. Dupa preluare, familia Becot a investit in dotari si a achizitionat doua noi parcele de vie. Acest ultim fapt le-a adus ulterior declasificarea la nivelul de Grand Cru Classe deoarece acestea nu erau incluse in Premier Grand Cru Classe si vinurile obtinute de pe acestea nu se mai incadrau in normele de clasificare.

Asta desi paradoxal calitatea in sine a vinurilor se imbunatatise considerabil fata de anii anteriori, cand domeniul era clasificat Premier Grand Cru Classe. Un intreg paradox. De abia in 1996 domeniul si-a reluat locul in randul granzilor.

 

 Intre timp familia Becot este printre primii proprietari din Bordeaux (alaturi de Troplong Mondot si Angelus) care il angajeaza drept consultant pe astazi omniprezentul (in Right Bank) Michel Rolland, fapt semnalat cu voiosie si de Robert Parker in cartea: “Bordeaux: A Comprehensive Guide to the Wines Produced from 1961 to 1997” care spune, citez: ”The chateau’s consulting oenologist is the well-known Michel Rolland of Libourne”. La ora actuala de vinuri se ocupa Jean-Philipe Fort, membru al echipei lui Rolland de aproape 20 de ani.

 

Sa revenim insa in anul 1970, cand situatia statea altfel: Michel Becot (tatal proprietarilor de astazi) de abia se instalase in domeniul nou achizitionat, vinurile nu  fusesera  pana atunci tocmai de calitatea ceruta unui producator Premier Grand Cru Classe (dar nici acolo si nici atunci calitatea nu avea mare legatura cu clasificarea) si aceasta avea sa fie prima recolta vinificata de el. Si distribuita de celebrul Alexis Lichine, dupa cum putem vedea pe eticheta.  Rezultatul? Dupa 43 de ani acesta arata asa:

 

Aspect (Culoare): Note caramizii, brune, inchise, aproape opac in centru. Se inchide si mai mult la contactul cu oxigenul in tente cromatice ce aduc aminte de zahar ars si cola. Doar in margini prezinta degradeuri elegante, in note portocalii, usor transparente.

 

Nas: Debuteaza cu tuse inchise, de pamant si frunze putrezite ca atunci cand dai un strat de frunze vestede la o parte in padure. Evolueaza apoi usor spre un fel “trip in the woods” pe la sfarsitul lui noiembrie, in note de frunze uscate si ciuperci. Parca trece si o caruta pe poteca din padure, cu niste haturi tocite de cai si ceva izuri de tutun venind de la nenea carutasul. Dar din ala bun, nu mahoarca de doi lei. Carutasul are ceva bani. Asta se vede si din efluviile usor orientale, de mosc care vin dinspre camasa arsa de soare. Probabil vreun parfum generic de prin targ…

Intram in vorba si il rog sa ma ia cu el pana in sat. Pe masura ce ne apropiem de livezile de visini si cirese negre de la marginea satului se simte un parfum de fruct trecut, necules, stafidit pe samburi, impletit cu izurile de dulceturi fierte temeinic ce emana de la ferestrele gospodinelor. Roata carutei calca peste o tufa de menta si aproape instantaneu  frunzele zdrelite protesteaza olfactiv imbinandu-se cu mirosul dur de carbune, lemn si fier ce vine dinspre pivnitele gospodarilor. Semn ca s-au pregatit deja pentru iarna… Ce imagine poate fi mai idilica decat a unui sat ascuns in padure, la un sfarsit de noiembrie, pregatindu-se sa infrunte stihiile iernii. Pe nesimtite, incet si in scartait de osii neunse, am ajuns la capatul drumului. Ma dau jos, multumesc frumos vremelnicului tovaras de drum si gust vinul…

 

Gust: evolutie lejera, fina, integrata, de parca nici nu ar exista. Dar in acelasi timp iti tine simturile treze cu o prezenta compacta, subtila si catifelata. Eleganta si distinctie la superlativ. Note de fructe rosii si negre confiate, ca dintr-o dulceata usor zaharisita. Tuse fine de ciocolata neagra si hribi tes o panza gingasa de paianjen care pare sa se destrame in orice moment dar, in mod inexplicabil, nu o face. Aciditate inca prezenta, chiar evidenta in final, tanini perfect integrati, care nu lasa aciditatea sa fure prim-planul sfarsitului de evolutie. Postgust lung,  hedonic, gurmand, cu un debut proaspat, urmat de fructe rosii si negre confiate, dulceturi usor afumate si prajituri cu ciocolata neagra si fructe de padure care persista chinuitor de placut pe palatin.

 

Nu pot sa afirm ca a fost bun, foarte bun, excelent sau ca a avut nu stiu cate puncte. Oricum este irelevant cate puncte ar fi avut pentru ca nu este genul de vin pe care sa il poti compara in puncte cu ce se gaseste acum pe piata. Este doar acel gen de vin care iti ofera placere pura si iti descatuseaza imaginatia, demonstrandu-ti ca inca poti sa visezi frumos. De genul asta de vinuri chiar am nevoie si as putea deveni dependent.

 

Inchei prin a va reda nota de degustare a lui Parker, despre vinul de fata. Este preluata din  cartea amintita mai sus si scrisa acum aproape 30 de ani:

 

 “ Tired an too tannic for its meager intensity of fruit, this lean, compact wine will only deteriorate further. Last tasted, 5/84”

 

Cine a avut pana la urma dreptate? Vinul sau “celebrul avocat al vinurilor”? Concluziile le trage fiecare…

Eu va spun doar atat: “Imparatul este gol!”. In fine, plin cu marketing… Dar pe mine, de data asta, chiar nu ma mai intereseaza.

 

Tags: 1970, Bordeaux, Chateau Beau-Sejour Becot, Right Bank, Robert Parker, St. Emilion