Astazi o sa facem o scurta analiza a unei etichete de vin cu care am avut “sansa” sa ma intalnesc zilele trecute pe rafturile unui binecunoscut hypermarket frantuzesc care incepe cu “C” si nu apartine Delhaize.

Si cum eticheta de fata pare ca marcheaza o noua etapa in marketingul autohton al vinului (sub aspectul radicalizarii abordarilor), nu am putut trece peste ea fara o analiza temeinica. Oricum textul respectiv este senzational si este pacat ca tot acest efort creativ si de branding din partea Vincon sa treaca neobservat!

 

Si daca pe afara se poarta etichete cu Sexy, Sassy Bitch, etc la noi abordarile sunt mult mai directe. Ca dupa mintea consumatorului roman.

Dar iata transcrisa epopeea din dreapta, pentru cei care si-au uitat ochelarii acasa:

 

“Acest vin este elixirul voinicului vanjos care adora si cucereste rand pe rand toate femeile. Macho este pentru barbatii puternici care nu se tem de propriul testosteron, care se avanta curajos cu capul inainte in orice situatie. Pentru cei carora le place sa iubeasca si sa ocroteasca femeia indelung dar si prelung.”

 

In primul rand remarcam aliteratia din debut: “voinicul vanjos”. Va amintiti de “Scrisoarea III” ? Vajaind ca vijelia? Eh, de data aceasta se invoca modelul consumatorului pe care vinul respectiv il targeteaza: Voinicul Vanjos. Dar ce face acesta? “Adora si cucereste… toate femeile”.

Desi este voinic si vanjos, are insa si o latura “soft”, feminina, care poate adora ceva. Intervine apoi brusc, dupa adorare (care poate insufla un sentiment periculos de platonic), procesul de cucerire. Dar atentie: rand pe rand!!!

Ce deducem de aici:

1. voinicul nu poate sa sa adore si sa cucereasca mai multe femei o data.  De unde transpare ideea de unidimensional si rudimentar, el nefiind in stare sa  intreprinda mai multe actiuni in acelasi timp. Deci voinicul din povestea de pe eticheta nu este capabil de “multitasking”. Hmmm….doar ca:
2. in timp, rand pe rand, le va dovedi pe toate. Interesant! Se promoveaza deci ideea de perseverenta, de rabdare, de efort bine dozat, pe termen lung, conform proverbului “cu rabdare, faci treaba bine si temeinic” (Sic!)  si ajungi in varf. Chiar daca esti mai tare de cap…

 

Apoi ni se spune ca vinul este pentru cei care “nu tem de propriul testosteron”. Trecem peste faptul ca majoritatea consumatorilor targetati de vinul respectiv nu cred ca au habar de semnificatia termenului testosteron. In mod invariabil il asociaza cu parul de pe piept,  vocea groasa, guturala, de cantaret de manele si clasicul gratar cu mici plus de berea ieftina, “cu gust puternic si amarui”.

Talcul constructiei frazei este totusi mai adanc (iar sic!) si tine de studiul atent al comportamentului consumatorului. Se induce ideea ca daca vei considera ca vinul nu este pentru tine, din varii motive (e prea prost?), atunci clar este din cauza ca iti e teama de propriul testosteron. Si probabil nu ai facut armata. Adica nu esti barbat macho. Grav…foarte grav! Se atenteaza indirect, tangential si subversiv la orgoliul masculin al potentialilor critici, asigurand produsului un plus de protectie (iar sic!).

 

In schimb daca afli mai departe ce face barbatul caruia nu ii e frica de propriul testoteron parca iti vine inima la loc si nu prea ai mai vrea sa faci parte din aceasta selecta categorie. In perceptia producatorului, ca o consecinta a lipsei fricii de propriul testosteron, voinicul  “se avanta curajos cu capul inainte in orice situatie”. Ca berbecul…

 

In final autorul anonim subliniaza ideea de baza, cu accent pe masculinitate si protectie, plus o aluzie “fina” cu iz de aliteratie rimata: “indelung, dar si prelung” Sic! As fi curios cum e sa ocrotesti ceva in mod “indelung, dar si prelung”. Poate sunt eu mai ingenuu si nu imi dau seama. In fine…

 

Grafic si reprezentarea de pe eticheta este sublima. La fel de sugestiva ca si textul indica ideea de impreunare salbatica pe finalul cuvantului. In plus atingem usor si partea religioasa. Cu singuranta consumatorii vizati vor crede ca au de a face cu o cruce si un indicator de circulatie de tip “obligatoriu la stanga sus” plus doua cercuri de “circulatia interzisa” Adica interzis beat in biserica si interzis sa te urci beat la volan. Iata deci si valentele civice ale etichetei in cauza.

 

Foarte interesant daca textul de mai sus este opera unei agentii de PR sau daca a trecut macar prin filtrul PR-ului, marketingului, directorului general, etc.  Sunt pur si simplu curios cati oameni de la Vincon l-au vazut si si-au dat ok-ul pentru el. Sau poate l-a facut nea Costica langa linia de imbuteliere, cu o punga de seminte si o bere rece alaturi. Totusi pentru asa subtilitate creativa, cred ca a fost un efort colectiv.

Concurenta de peste deal, de la Tohani (Sange de Taur, STF, 2Hot, “axul melcat al zdrobitorului” remember?) cred ca plange in pumni de invidie la asa lovitura de marketing si ar trebui sa fie deja pusa pe ganduri si pe treaba. De ce? Pentru ca tocmai s-a ridicat (de fapt coborat) stacheta!

 

Concluzie serioasa la pamflet:

Avem un vin de masa, importat vrac din UE (probabil din Spania, apropo Sange de Taur e din Macedonia mai nou), fara denumire de origine, probabil cel mai ieftin de pe piata, care este “conditionat”, imbuteliat si branduit pentru consumatorul roman. Eu personal nu vi-l recomand indiferent de rezerva testosteron de care dispuneti.

Eticheta de mai sus, trecand peste mesajul hilar, arata exact ce parere are producatorul (in cazul de fata imbuteliatorul) respectiv despre clientii proprii:  sunt niste obsedati amorfi, lipsiti de discernamant, manati in achizitia licorii bahice de instincte primare si aflati permanent si implacabil sub zodia testosteronului. Asa o fi, mai stii…

 

Si ca sa nu ratam conexiunea muzicala dintre vin si muzica (afterall vinul este cultura, nu?) va propun mai jos un hit deosebit, colaborare rara intre galacticii genului de la noi: Guta si Salam.

Niciodata nu mi-a placut treaba facuta pe jumatate. Asa ca daca tot vrem sa fim profesionisti in marketing, le recomand (gratis) celor de la Vincon sa duca treaba pana la capat. Adica sa ii contacteze pe cei doi solisti, sa le propuna sa faca o revedere, un remake si sa bage doua-trei sticle de vin in videoclip.  Dupa modelul Cotnari…

Ce naiba, daca e bal , bal sa fie!

 

http://youtu.be/x2EUmGE6bqo?t=1m5s

 

Tags: Eticheta, Macho, Marketing, vincon

 

Sa profit zic de perioada de moleseala tipica lunii august si sa mai fac ceva ordine prin carnetele. Adica sa mai aduc la zi notele de degustare fizice cu cele virtuale, electronice.

Astazi va povestesc despre un Pinot Noir de Dealul Mare. Zona despre care unul din actionarii producatorului de fata (Domeniile Franco-Romane) spune ca este printre putinele din lume unde se poate produce Pinot Noir foarte bun. (minutul 1:40 din videoclipul de aici). “Bien sur” dupa Burgundia.

 

Personal nu sunt eu foarte convins ca Pinot-ul are asa mare potential in Dealul Mare, patria Merlot-ului, dar ramane sa ma conving pe viitor. E posibil sa aiba, desi datele tehnice sunt departe de Burgundia, acolo unde se produce etalonul mondial in materie de Pinot Noir. Dar vom trai si vom vedea…

 

Deocamdata ce am vazut eu din Dealul Mare se inscrie in trendul general clasic al Pinot-ului facut in zona prea calduroare, lasat sa se supracoaca, apoi trantit un baric sanatos peste el, iesind ceva total diferit de ceea ce ar trebui sa fie Pinot Noir: elegant, suplu, cu puritate de fruct proaspat, nefortat, etc. Vinurile sunt “palatable” cum ar spune englezii, dar nu au nici o legatura cu adevaratul Pinot Noir.

 

 In plus la noi se profita foarte mult si de naivitatea si “inocenta” consumatorilor romani. Ca sa nu zic prostie. Lumea vrea sa bea Pinot Noir dom’le. Cu 10 lei sticla daca se poate. E cerere. Si ai nostri producatori in loc sa le explice ca nu se poate, le dau Pinot Noir. Nu stiu cati consumatori au avut curiozitatea (bine si finantele) sa incerce un Pinot Noir autentic. Asa ca daca vad pe eticheta Pinot Noir (eventual innobilat cu Merlot) sunt convinsi ca asa trebuie sa arate vinul respectiv. Si le place.

 

In plus, mai e si o doza de incapatanare din partea producatorilor si vinificatorilor sa faca Pinot Noir. Care se stie ca e “The Holy Grail” tinand cont de cat de capricios este soiul. Pe sistemul: “daca nu ai facut Pinot Noir sau nu faci, nu te chemi oenolog.” Really? Ce ii trebuie chelului? Tichie de margaritare…innobilata cu Merlot sau cu baric, dupa posibilitati si pretentii. In plus se mai si uita urat la cei care indraznesc sa le spuna ca: “Da, e un vin bun, dar nu e Pinot Noir”.

 

Dar sa revenim, ca divaghez. Si unde nu este cazul. Pentru ca paradoxal dintre toti producatorii din zona Dealul Mare care ii dau cu Pinot-ul, cele de la Domeniile Franco-Romane sunt cele mai ok si baubile in opinia mea. Chiar se apropie tangential de ideea de Pinot Noir, mai ales prin faptul ca nu sunt fortate cu diverse tehnici de vinificare si o combinatie elucubranta de baricuri. In treacat fie spus imi mai place cum a iesit si Pinot (Prestige?) de la Segarcea, desi acela e usor mai departe de ideea de Pinot, dar e un vin reusit.

 

Pinot-ul de fata este cel de linie de la DFR (Domeniile Franco-Romane), existand si o varianta mai “serioasa”, cu baric, Terre Precieuse, care mi-a placut si acela. An de recolta 2008, vinuri ecologic cu certificare Ecocert, pentru ipohondrii ultrapreocupati (fara motiv) de sanatate. Asadar:

 

Aspect (Culoare): rosu cu tente visinii, cu o roba deschida, de cireasa coapta de mai care insufla tinerete

 

Nas: in debut cu usoare note de tipicitate din categoria “forest floor”, grajd si ceva carne maturata. Se deschide in tuse de cirese amare, fructe negre de padure, coacaze (astea nu stiu daca mai sunt tipice) si ceva fruct rosu din categoria capsunilor, extras dintr-o dulceata cu vanilie. Ce este interesat ca dupa o aerare de aprox. o ora fructul iese mai bine in evidenta si capata accente lejere, proaspete, asa cum sta bine unui Pinot de linie, fara pretentii.

 

Gust: Atac rotunjit, evolutie liniara, cu o usoara senzatie de focus si precizie. Usor cam corpolent probabil si din cauza unei aciditati mai reduse si a alcoolului de 13,5 %  (deh e Dealul Mare). Desfasoara pe palatin tuse gustative placute, fructate, din categoria fructelor rosii (cirese, capsuni) si negre (coacaze, dude). Aciditate in crestere spre final, insufland o binevenita senzatie de prospetime alaturi de tanini prezenti, usor duri. Posgustul invoca o usoara tusa tonica, amaruie (taninii plus aciditatea de pe final) care coboara in impresii calde, de dulceturi de fructe.

 

Un vin Bun, intr-un stil lejer, direct, nefortat cu baricuri si alte alambicari, orientat spre fruct, abordabilitate si placere. Adica filozofia frantuzeasca. Cum spuneam mai sus consider ca Pinot-urile celor de la DFR se apropie destul de mult de ideea de baza, fara a rivaliza insa nici macar cu apelatiunile generice din Burgundia. Dar stilul imi place.

 

Vinul de fata s-ar comporta si mai bine in postura de “food wine”, mai ales ca, datorita plusului de corpolenta, permite asocieri culinare ceva mai indraznete fata de un Pinot clasic de Burgundia. Si care i-ar mai estompa din taninii  si aciditatea de pe final. Care de altfel s-ar putea integra cu timpul. Fruct e destul si au unde. Sunt curios sa il vad cum va arata peste 3-4 ani, desi nu cred ca a fost facut pentru pastrare.

Il gasiti prin online pe la 35-40 de lei, RPC Acceptabil. Tin minte ca la Vintest se putea achiziona direct de la standul producatorului cu in jur de 25 de lei daca nu ma insel, pret bun pentru ce stie sa faca vinul.

 

 

Tags: Crai Nou, Dealul Mare, Domeniile Franco Romane, Pinot Noir, Sahateni, Terre Precieuse

 

Daca postul de fata va creaza o senzatie de déjà vu este din cauza subiectului. Care are o legatura tangentiala cu vinul.  Senzatia vine din faptul ca probabil acum cateva luni citeati la George pe blog despre un documentar aproape incredibil: un muzician necunoscut in USA devenise intre timp si fara sa stie, o legenda in Africa de Sud.  Era un fel de festa pe care destinul ti-o poate juca la un moment dat.  Si care poate ajunge oricand subiect de documentar.

Dar pana la urma cate chestii de genul asta se pot intampla in domeniul muzicii unde lucrurile par destul de bine documentate si asezate? “What are the odds” vorba americanului?

 

Eh, se pare ca nu este un caz singular.  Si in nici un caz ultimul documentar la granita dintre “reality show” si “surprize, surprize” pe aceasta tema.

Povestea de astazi suna asa: pe la inceputul anilor ‘70 trei frati de culoare din Detroit (David, Bobby si Dennis Hackney) decid sa infiinteze o formatie. De R&B. Pana aici nimic mai banal: Black & R&B “it’s a clasic”.

 

 Numai ca dupa ce au vazut un concert al lui Alice Cooper orientarea muzicala a acestora se schimba brusc spre stilul hard rock. Ca si denumirea formatiei, aceasta transformandu-se din “Rock Fire Funk Express” in “Death”. Muzica era cumva avangardista pentru perioada respectiva, dar cativa producatori sunt de acord sa le scoata un prim album.  Cu o singura conditie: sa schimbe numele formatiei. “Death” pur si simplu nu era destul de comercial pentru perioada respectiva. Ba din contra.  Mai ales pentru o trupa de negri care cantau un rock destul de agresiv pentru vremurile acelea.

 

Bineinteles ca cei trei refuza sa schimbe numele formatiei, care dealtfel facea parte dintr-un intreg concept, etc, etc. Si bineinteles ca sunt refuzati pe rand de mai toate casele de productie. Intre timp, dupa ani de interminabile refuzuri, se muta din Detroit in Vermont si se apuca sa cante gospel-rock sub o alta denumire. Unul din frati (David, cel care a avut ideea cu Death) se intoarce in Detroit in 1982 si moare in 2000, in total anonimat.  Ceilalti doi se apuca sa cante reggae (care era mai comercial), se insoara, au copii, se angajeaza (unul ca ingrijitor de noapte la un liceu), viata merge inainte…

 

Fast forward 30 de ani: Unul dintre cantecele scoase la inceput in editie extrem de limitata, mai mult demo, ajunge un mare succes in underground si printre colectionari, vinilul  vanzandu-se cu 800 de dolari pe Ebay. Unul dintre cei trei fii ai unuia dintre membrii formatiei aude cantecul devenit celebru la petrecerile underground si isi da seama ca e vocea tatalui sau.

Intre timp “establismentul”  se trezeste in admiratie si isi da seama ca “The Ramones” au fost de fapt precedati de catre cei de la “Death” ca stramosi au punk-ului. Mai departe povestea este simpla si previzibila: concerte, articole in NY Times, reunirea formatiei, o noua formatie cu juniorii in componenta, etc..etc Si bineinteles un documentar aferent pe care va sfatuiesc sa il cautati si sa il vizionati. Pentru ideea in sine  (pe care oricum v-am cam spus-o eu mai sus), dar mai ales pentru atmosfera, pe care imi este imposibil sa v-o redau.

 

Dupa  povestea cu Sugarman chestia de mai sus chiar te pune pe ganduri cu privire la ceea ce stim si este genaral acceptat despre un domeniu sau altul. Si mai ales ce influenta au marile case de discuri si piata in general, asupra culturii, perceptiei generale si selectiei “naturale”  a invingatorilor si invinsilor dintr-un anumit domeniu.

 

Cu siguranta in mod similar exista mii de vinuri excelente ramase necunoscute sau trecute cu vederea, pentru simplul motiv ca la momentul la care au fost produse, fie nu erau sau nu sunt intr-un stil corespunzator vremurilor, fie nu aveau o prezentare comerciala, fie nu proveneau de la un producator recunoscut, cu imagine si renume.

 

De aceea de cate ori am ocazia sau cand cineva ma intreaba ce vin sa ii recomand ii dau un singur sfat: cauta, experimenteaza, traieste, fii curios. Undeva acolo sunt sigur ca exista vinuri extraordinare pe care “establismentul” si “mainstream”-ul pietei a ales la un moment dat sa le marginalizeze din varii motive. Si care abia asteapta sa fie descoperite!

 

Tags: A band called Death, Documentar, Punk, Sugarman Rodriguez