Revenind la misiunea de baza a blogului de fata, aceea de a informa cititorii cu privire la vinurile care imi trec prin fata si bineinteles la care pot si ei accede facil prin intermediul marelui comert capitalist, va supun astazi atentiei un vin rose frantuzesc de 15 lei din Carrefour care a castigat Medalia de Argint la Mondial de Rose anul acesta:  L’Aiguebrun Rose, AOC Luberon.

 

La capitolul rose, eu recunosc sincer ca am considerat acest gen de vin la periferia conceptului de produs oenologic. Adica nu are nici un scop precis in afara de a produce placere imediata si facila prin prospetime si mai ales prin culoarea gen “pitzi”. Rose-ul e mai mult un produs de marketing, decat un vin in adevaratul sens al cuvantului.

 

Exista desigur si exceptii, dar in cazul rose-ului vorbim de procente de 1-2% de vinuri “serioase” si cu adevarat interesante. Cu care oricum muritorul de rand nu are sansa sa se intalneasca prin magazine.

De aceea trendul asta de Rose-uri scumpe de pe la noi imi ridica spranceana ori de cate ori vad vreo licoare de un “roz bon-bon tehnicizat” la preturi de 30-40-50-60 de lei. Au ajuns unele sa sara de milion. La banii astia prefer un alb bine facut, fara clasicul miros de acetona. Sau “camera de fata vineri seara” cum plastic punea problema un coleg.

 

Pentru mine pragul psihologic si financiar superior de achizitie de rose-uri este de 20-25 de lei. Ce trece peste prefer sa dau banii pe un alb de calitate. Oricum pana in 20 de lei nu prea conteaza culoarea, alb sau rose, ca sunt cam toate la fel dpdv calitativ..:D

 

Asadar sa revenim. Zilele trecute am targuit din numitul hypermarket Carrefour una bucata Rose pe numele sau L’Aiguebrun, AOC  Luberon, adica pe undeva pe langa Ron (raul nu moneda noastra nationala). Offcourse fiind de pe Ron este compus din Syrah(80%) si Grenache (20%); produs de catre Cave Amedee prin metoda saignee pentru marele retail.

Am aflat acasa cu surprindere, la o documentare amanuntita, ca are medalie de argint la Mondial de Rose 2013. Probabil ca nu apucat sa puna bulina pe el si si cei + 25 % minim regulamentari la pret. Eu recunosc sincer ca anul de productie (2012) mi-a insuflat increderea necesara achizitiei, atlfel nu m-as fi apropiat neam de el.

 

Asadar:

 

Aspect (culoare): roz bon-bon spre tente de cupru, asa cum sade bine un rose de raft.

 

Nas: Clasic al genului, cu fructe rosii (capsuni), izuri dulcege de bomboane si ceva tuse vegetal-condimentate in fundal. Intensitate medie, se aplatizeaza rapid daca lancezesti cu el in pahar.

 

Gust: Atac plin, cu impresii de corpolenta medie, in tuse dulcege, similare aromelor olfactive de mai sus. Pe palatin descrie o evolutie relativ plata, cu aciditate medie care pare sa creasca usor pe final. Final care aduce tuse usor codimentate, picante, urmate de un posgust zaharisit, de bomboane cu capsuni si guma turbo de pe vremuri.

  

Un vin Acceptabil, direct, popular, care nu te da pe spate (ar fi fost o surpriza la banii astia), dar nici nu te lasa cu mana la ficat. Sa-i spunem rose si sa ii dam drumul. Pe gat.

Oricum la noi multe vinuri de genul asta le gasim in plaja de pret 25-50 de lei, asa ca cel de fata care a costat 15 lei are un RPC chiar Bun, pentru ce stie sa faca.

Si la final un sfat prietenesc pentru toti fanii genului: lasati-o mai moale cu rose-urile si treceti pe albe, ca nici nu stiti ce pierdeti.

 

P.S. Apropo de rose-uri si medalii: pentru vinurile autohtone medaliile de argint la amintitul concurs incep de la 30 de lei si ajung pana pe la 60 lei. Iar Gold Medal egal minim 100 lei. Pai sa nu zici ca maestrul Constantin Tanase: ”Cu bani mei stransi cu dichis/ S-o stearga altii la Paris? Eh, ma rog, de ce?”:

 

 

Tags: Carrefour, L'aiguebrun, Luberon, Mondial de Rose, Rose

 

Scrisul doar despre vinurile care ti-au placut este o problema destul de spinoasa in blogosfera internationala si care bantuie si pe la noi. Unii o practica fara sa isi fi pus vreodata problema, doar din “politete” fata de producatori. Ca mai pica o sticluta, o maslina, o invitatie la crama, niste bani de un banner, etc. Au dus-o chiar la rang de arta si profesie.

 

Eu unul NU consider genul asta de platforme de comunicare unde curge doar proza pozitiva, bloguri. Sunt niste tentative triste, un fel de Cantarea Romaniei pe vremea impuscatului.

 

Daca ar fi sa citim doar genul asta de “bloguri” ar insemna sa traim intr-o lumea utopica. Chiar ciudat de utopica pentru piata romaneasca de vin.

 

O lume unde toate vinurile sunt bune si ieftine si nu exista vinuri proaste. Unde oricarui vin, oricat de sinistru ar fi, i se poate gasi o caracteristica pozitiva sau un defect genial daca producatorul/comerciantul/ importatorul este indeajuns de milostiv sa ofere ceva in schimb. Orice. Si bagatul in seama e de ajuns.

O lume unde producatorii si comerciantii conlucreaza armonios pentru binele Mariei Sale Consumatorul iar competitiile de vin sunt perfect transparente, echidistante si  corecte. Mai grav este cand ajunge omul la raft si se confrunta cu licorile de acolo.

 

Apoi am mai intalnit la unii cititori argumentatia (corecta in parte), cum ca atunci cand cauta pe net informatii despre un vin pe care vor sa il achizitioneze, nu ii intereseaza daca vinul este slab, ci doar daca el este bun. Adica ar trebui sa gaseasca pe bloguri doar vinurile bune si care se pot cumpara. Nici asta nu este o argumentatie valabila in opinia mea.

Sa zicem ca de vinul respectiv scrie vreun exaltat (interesat sau nu) sau unul platit (direct sau indirect) de catre producator. Sau pur si simplu producatorul sau comerciantul care vrea sa mai scape de niste stocuri, isi scrie singur notele de degustare despre vin si i le paseaza unui “trompetist”. Sau ce se intampla cand apar niste scoruri hiperbolice sau medalii bling-bling castigate pe la concursuri organizate dupa celebra regula “95% din vinuri iau medalie, scorul e la secret, restul e tacere”? Ca la esantionul de probabilitate statistica. Ca deh, asa e in democratie…

 

Eu personal sunt mai sceptic din fire si am putine surse credibile de informatie. In primul rand documentarea proprie, de genul Toma Necredinciosul, “pana cand nu gust nu cred”. Sau informatii de la oameni pe care ii cunosc personal si ma bazez ca nu fac posturi la comanda.

 

A scrie pe blog inseamna in primul rand a avea atitudine. Atat fata de ce iti place, cat mai ales de ceea ce consideri ca nu este ok. Iar unii de pe la noi sunt straini de acest concept al atitudinii la fel cum este o virgina straina de un orgasm clasic. Iar comparatia asta o fac mai mult cu intentia de a le starni interesul, poate pe viitor vor fi curiosi sa vada cum e sa ai pareri proprii si personale. S-ar putea chiar sa le placa. In fine…

 

 

In acelasi timp nu sunt absurd sau idealist si inteleg ca e greu sa critici. E mai usor sa ignori pur si simplu realitatea, promovand o imagine de “happy-happy joy-joy”. De ce este greu sa critici?

Pentru ca luxul de a critica, este intotdeauna costisitor. Este costul obiectivitatii. Un cost de oportunitate. Mai trivial si pe intelesul tuturor exprimat in: bani neincasati pe vandut de bannere, articole publicitare refuzate pentru diferiti producatori sau comercianti, neparticipari in panele imaginare pe la concursuri de vin, sticle de vin nesolicitate si neprimite, excursii si documentari facute pe banii tai, proprii si personali, etc

 

Dar, cand tragi linia, depinde ce fel de lux preferi: cel material sau pe cel mentionat mai sus. Adica sa te bati seara multumit pe burta ghifuita si sa ragai satisfacut dupa ce ai incarcat farfuria de la bufetul suedez si te-ai imbatat crita pe banii altuia sau sa nu ai retineri sa vorbesti despre orice subiect, asa cum iti dicteaza constiinta si nu stomacul sau portofelul.

  

Iar la final, argumentul suprem: din punctul meu de vedere blogul este spatiul meu personal. Nu este site de promovare a industriei. Nici macar de educare a consumatorilor (eventual de  informare a lor, educatia este altceva). Am mai spus asta, dar se pare ca e greu de inteles de catre unii. Daca nu imi place un vin, o atitudine, o eticheta, atunci voi scrie despre ele. Viata nu e numai lapte si miere, asa cum nici industria vinului nu are doar vinuri de peste 90 de puncte (desi in curand acolo o sa ajungem). Si ignorand vinurile slabe nu cred ca vom fi mai buni, mai pozitivi, mai bla, bla…

 

E pana la urma o chestie de stil si abordare personala. Eu sincer nu vad lucrurile doar in roz si imi e greu sa inchin osanale si ganduri pozitive tuturor vinurilor pe care le beau. Bineinteles sunt si vinuri excelente despre care scriu cu entuziasm.

Dar la fel de entuziasmat scriu si despre cele slabe. Entuziasmat la gandul ca poate in viitor vor deveni mai bune si ca pe moment e posibil sa mai fi salvat vreun amarat de consumator de la (inca) o deziluzie. Atat…

 

 

Tags: Bloggeri vin, Vin romanesc

 

 Cei care imi sunt prieteni pe Facebook au aflat inca de saptamana trecuta ca am participat la un eveniment organizat de Ambasada Statelor Unite la Bucuresti, respectiv la resedinta ambasadorului de pe Kiseleff. Dupa cum bine stiti,  aflandu-ne intr-o perioada de interimat in ceea ce priveste desemnarea noului ambasador SUA in Romania, gazda noastra a fost D-ul Duane C. Butcher, insarcinatul cu afaceri “ad interim” al SUA la Bucuresti.

 

Bineinteles a fost vorba tot de un eveniment legat de „food and wine”. Daca data trecuta am mancat American Beef (yummy), de data aceasta am avut ocazia sa aflu cu surprindere ca SUA este si mare producator de fructe de mare, in special homari (lobster). Deh, noi suntem mai obisnuiti cu lacul nostru (adica Mediterana), nu prea batem pana peste ocean.

 

Dealtfel filozofia americana “bigger is better” se aplica si la capitolul homari, eu unul constatand cu surprindere ca exponatele prezentate depaseau cu mult orice specimen cu care avusesem eu ocazia sa ma intalnesc pana acum pe Batranul Continent. Pozele de mai jos stau marturie, iar daca ma confruntam prin absurd cu asa ceva pe la vreo partida de pescuit, probabil ca as fi sunat la politie si apoi al SMURD pentru descarcerare din clestii bestiei.

 

 

Asa, aflandu-ma probabil in cel mai bine pazit loc din Romania am stat linistit, asistand la demonstatia de maiestrie gastronomica e bucatarului sef de la Radisson, D-ul Bernd  Kirsch care a transformat cu virtuozitate bestiile de mai sus in niste preparate culinare excelente. In afara de homari, la capitolul seafood am mai avut parte de o pisica de mare, care trecand peste glumele inerente legate de traduceri si preluari lingvistice, a avut un gust sublim.

 

Apoi, in afara de homarii pe steroizi de mai sus, vedeta evenimentului a constituit-o merisorul. Ce e ciudat e ca eu habar nu aveam ce inseamna merisor, daca m-ati fi intrebat v-as fi spus ca e un mar mai mic. In schimb stiam perfect ce este si cu ce se mananca „cranberries”. Care in trecat fie spus e acelasi lucru cu merisorul. E un fel de “lost in translation” si cu ocazia asta m-am lamurit ca merisor egal “cranberries”. Care sunt un fel de simbol american (recunosc ca de la ei am auzit si eu prima data de ele)  si  in plus, daca nu stiati, au si ambasadoare. Da, exista Ambasadoarea Merisorului, pe care am avut placerea sa o cunoastem cu totii in cadrul aceluiasi eveniment. In rest, ca sa intram in zona descrierilor, merisoarele sunt niste fructe rosii, dulci-acrisoare si periculos de astringente pentru amatorii de vin pusi pe degustat.

 

Si daca tot am ajuns la subiectul care intereseaza blogul de fata (nu ca seafood-ul si merisoarele nu ar fi fost interesante), adica vinul, o sa va relatez pe scurt experienta mea oenologica la amintitul eveniment. Au fost prezente vinuri americane importate de firmele de la noi, branduri cunoscute, astfel: Beringer (Cramele Oprisor), Gallo si Hess (Heinrig), Kendall-Jackson si Francis Ford Coppola (Lerida), Robert Mondavi (Cramele Recas). Ah, si berea Miller (Procer).

 

La capitolul albe, majoritatea vinurilor erau Chardonnay-uri in stil american. Adica „big, creamy, buttery and oaked”. Diferenta intre ele era data de gradul de baricare si de intregarea lemnului. Eu unul recunosc ca nu sunt un fan al acestui stil de Chardonnay si in consecinta nu ma pot pronunta foarte competent pe subiect. Daca ar fi sa o iau ca stil, mi-a sarit in ochi  Ghost Pines 2010 care avea o structura evidenta ce sustinea bine lemnul si era destul de echilibrat, chiar daca un pic cam cald pe final. In rest Mondavi(Woodbridge si Fume-Blanc) abordabile cum le stim. Coppola cam plat si prea “dulce” in arome (vanilie, cake, etc.). Cu atatea Chardonnay-ul cremoase si baricate, Fumee-ul de la Mondavi mi s-a parut chiar fresh si parca mai spre Sauvignon decat spre lemn decat data trecuta. La capitolul albe „lusciously sweet” am facut cunostinta cu vinul care face senzatie la ora actuala in SUA, adicat Moscato 2011 de la Gallo care aduce mult ca stil cu Amprenta de la M1.Crama Atelier, fiind, offcourse mai ieftin. Pentru amatorii genului, il recomand calduros.

 

La capitolul rosii mi-au ramas in minte doua vinuri, importate de Heinrig, ambele recomandate calduros de Vali Ceafalau. Unul ar fi Zinfandelul de la Rancho Zabacco (Gallo) care mi-a placut si data trecuta (acum imi aduc aminte, recomandat de acelasi Vali Ceafalau, hmmm), insa varianta de acum (2010) e si mai reusita, cu tanini bine structurati, corp plin, fruct expresiv, opulent si postgust care pare ca nu se mai termina. Pentru mine a fost vinul serii. Am auzit in trecat ca si maestrul Parker i-ar fi dat 91 de puncte si de data asta nu am motive sa il contrazic. Sa va mai spun cat costa si cum mi se par epopeele mioritice in comparatie cu el?

Apoi un Cabernet Sauvignon Louis Martini Sonoma County 2009 foarte corect si abordabil, cu fruct surprinzator de proaspat in fata, suplu si foarte prietenos cu palatinul.

In rest am mai incercat un Claret de la Coppola care nu m-a incantat defel si sunt convins ca face vinuri mai bune pe gamele de top. Cu cele prezente recunosc ca nu am rezonat.

Cam atat am reusit sa incerc, recunosc ca socializarea mi-a furat cea mai mare parte a timpului.

 

In rest, lume buna (Razvan, Vali, Horia, Mona, Nicusor, dintre cunoscuti), ne-am intretinut cordial, antren si buna dispozitie, cu alte cuvinte ingredientele perfecte pentru o seara de succes. Cu mai multe fotografii de la eveniment va puteti delecta la Razvan.

 

Asa ca, “untill next time” inchei multumind inca o data organizatorilor pentru invitatie si pentru ocazia de a petrece o seara extrem de agreabila in compania “American Fine Wine and Delicious  Seafood”…..and Friends!

 

Tags: America, Coppola, Gallo, Louis Martini, Mondavi, Rancho Zabaco, Seafood, vin