Asta cu “sa urlam” imi aduce aminte de un banc care circula pe vremea lui Ceausescu. Se zicea ca la o mare adunare nationala se desprinde brusc cineva din multime si ii ofera Tovarasului o cutie de carton. Toata lumea ramane inmarmurita si asteapta vreo bomba care sa il trimita pe Tovarasul intr-un loc de odihna binemeritat, alaturi de alti tovarasi, cum ar fi Lenin, Marx, Engels, etc.

 Tovarasul deschide cutia, baga mana inauntru si rosteste cu glas tare catre adunare: “Biscuiti, tovarasi!”. La care adunarea, intr-o suflare, din mii de piepturi muncitoresti: “Biscuim! Biscuim! Biscuim!”.

 

Asa si cu producatorul de fata, Domeniile Dealu Mare Urlati. Urlati Tovarasi! Urlam, urlam, Dar sa avem si motive…Ca urletele pot fi de fericire sau de disperare. Si vinurile de mai jos mi-au prilejuit amandoua tipurile de urlete. Bine nici chiar asa…:D

Asadar iata urletul de bucurie:

 

Trei Pesti 2012   (Sauvignon Blanc, Riesling Italian si Feteasca Alba)

 

Aspect (Culoare): Galben spre auriu, cu impresii verzui, de pubertate, in margini

 

Nas: curat, de intesitate medie, cu fructe exotice (mango, fructul pasiunii, papaya), pepene galben, toate specifice unui Sauvignon Blanc bine copt in anul de gratie 2012. Chestiile de mai sus sunt urmate de note florale si de miere, ceara in fundal, impresia de ansamblu fiind una plina, aromata, cu tente vag minerale. Ceva in genul un Chardonnay New World, bine copt, dar  fara tone de baric peste el.

 

Gust: Vinul isi face imediat simtita prezenta pe palatin, printr-un corp mediu spre pronuntat care succede unui atac destul de rotund si catifelat. Aciditatea, usor trecuta de planul doi in introducere, creste constant si echilibreaza fericit corpul, extractul si alcoolul. Impresiile gustative sunt din acelasi film ca cele din nas, in principal cu fruct exotic bine parguit. La final corpul usor cremos inchina steagul in favoarea aciditatii, rezultand impresii placute, proaspete, tonice si usor picante. Postgustul incalzeste usor palatinul, dar se mentine in aceleasi coordonate proaspete si cu aspecte fructate.

 

Un vin in primul rand de gastronomie, Bun spre Foarte Bun, undeva pe la bariera celor 85 de puncte. A mers exccelent cu o dorada in crusta de sare, dupa cum puteti vedea in fotografia de la mai jos, luata inainte de crearea sarcofagului de NaCl..:D

Bine echilibrat, in ciuda alcoolului de 13,5% (banuiesc ca a fost mai mult dar s-a etichetat pe -0.5%). Cred ca plateste tribut insoritei veri a lui 2012. In 2011 imi amintesc ca a fost mai lejer, mai retinut in arome fructate si mai acid. Dar cel de fata a castigat la capitolul structura, focus si seriozitate. Altii (aici si aici) l-au vazut cam la fel…

E din aceeasi categorie constructiva cu Faurar-ul Alb 2012 desi peste acesta ca nivel de integrare si armonie in evolutie.

Bine si ca pret…si daca tot am ajuns la capitolul pret, RPC-ul este unul Bun, vinul oferind destul de multe la cei 33 de lei care se cer pe el, de exemplu la Vinescu.

 

 

Si sa continuam, ca intr-un dus scotian,  cu urletul de disperare. Si nu neaparat ca vinul nu a fost ok, ci pentru ca nu a fost ceea ce ma asteptam eu sa fie:

 

Feteasca Neagra Paganus 2007

 

Aspect (Culoare): visiniu cu nuante de purpura si reflexii usor violet. Destul de pigmentat cromatic pentru un vin din 2007.

 

Nas: Imediat la deschidere apar note specifice de lemn (ciocolata neagra, cacao, piper, cuisoare, vanilie) asociate tuselor de fructe coapte, gemuri de visine si prune usor afumate. Notele de fructe confiate, smochine si curmale din fundal ii dau o usoara tenta de “copt”.

 

Gust: pe palatin debuteaza catifelat, moale cu un corp mestecabil, cremos. Evolutia este liniara, cu tente dulcege si aciditatea in planul doi. Gustativ se simt notele de fructe rosii coapte si gemuri de prune. Finalul este usor amarui, cu tanini copti, inofensivi, moi si integrati. Posgustul usor cald, aduce aspecte de magiun de prune usor afumat, gemuri de fructe si zahar ars.

 

Per ansamblu un vin Bun, cu un RPC Acceptabil la 36 de lei, tot la Vinescu. O chestie mult mai domesticita si “pufoasa” fata de ce am incercat acum doi ani la Vintest.

 

Acum nu stiu ce sa zic, diferenta este foarte mare si de aici urletul de disperare. Disperare nu ca vinul ar fi fost slab, ci mai degraba pentru ca imi doream sa regasesc Feteasca aceea salbatica si total atipica fata de ce exista pe piata. Era o nota aparte intr-un peisaj in general anost dominat de “productii hollywood-iene”, gen Merlot, La care s-a ajuns intre timp.

Acum exista doua explicatii. Una ar fi ca vinul pe care mi-l amintesc eu a evoluat in ceea ce am descris mai sus. Dar uitandu-ma pe contraeticheta si vazand ca data imbutelierii a fost 25.10.2012, adica anul trecut nu pot sa nu ma gandesc pe unde a stat pana atunci. Practic evolutie la sticla nu a fost decat de atunci, nu? Desi mai jos scrie lot nr. PAG01FN/15.04.2010. Deci pana la urma cand a fost imbuteliata? Puzzled…

 

Unde o fi stat ea 5 ani si cu cine s-o fi “intalnit”? Imi inchipui ca prin tancurile de depozitare “doamnisoara noastra” atat de apriga si salbatica in tinerete  “a facut cunostina” intre timp cu domnul  Merlot, mai asezat, grasut si celebral,  care a mai cizelat-o si a facut-o dama de pension. Prea a virat brusc si decisiv spre caracteristicile de soi ale acestuia.

Din ce stiu si legea permite la un “varietal” dintr-un anumit an, adaos maxim 15% din alt soi sau din alt an. Intrebarea e daca se pot face amandoua in acelasi timp? Concomitent si din alt soi si din alt an?  

Si apoi, din 2007 nu s-a mai facut nici o Feteaca Neagra la Urlati?

 

Ca ultima concluzie avem doua vinuri bune si corecte, atat calitativ, cat si la pret. Mai ales varianta in alb care confirma faptul ca varianta reusita din 2011 nu a fost doar un accident. In cazul Fetestii Negre care repet, este un vin corect, semnele de intrebare de mai sus le puteti pune pe seama unei minti excesiv de inchizitoare.

 

Tags: Domeniile Dealu Mare, Feteasca Alba, Feteasca Neagra, Paganus, Riesling, Sauvignon Blanc, Trei Pesti, Urlati

 

Nu cred ca mai este cazul sa va povestesc despre Antinori si despre traditia acestora in productia de vin. Ca de altfel nici despre imperiul oenologic pe care il controleaza la ora actuala care se intinde din Italia pana in Romania prin asocierea cu Halewood.

Vinul de fata nu vine de pe o proprietate specifica aflata sub controlul celebrei case. Este produs din struguri selectati din regiunea Toscana si imbina varietati specifice Italiei (Trebbiano si Malvasia) cu varietati internationale (Pinot Gris, Pinot Blanc si Rheinriesling). Cel putin pentru varianta 2011. In unii ani se mai pune si Chardonnay  sau se folosesc mai putine soiuri, in diferite proportii.

Ideea de baza este probabil aceea de a produce un vin la un nivel constant de calitate, din partea unei case celebre, cu nume greu si blazon in piata,  destinat mainstream-ului. Si nu m-am inselat in privinta aceasta:

 

Aspect (Culoare): Galben auriu cu evidente reflexe verzui in profunzime

 

Nas: Aspecte usor drojdioase in deschidere, ce amintesc de sampanie (unt, briose) plus ceva vanilie. Se deschide in tuse de citrice dulci, caise si piersici coapte, pepene galben, ananas plus cu tente mineral-florale, de cremene, tuberose si iasomie. Are cate putin din toate, pentru toti.

 

Gust: Atac retinut aromatic, catifelat, cu un corp mediu si o evolutie pe palatin rotunda si plina. Aciditatea isi face insa simtita prezenta in partea a doua a evolutiei, gradual, in doze mici, intr-un crescendo bine calculat, echilibrand treptat corpul si senzatia „grasa” din debut. Toate acestea pe fondul unor arome care confirma nasul, cu fructe exotice, “stone fruits” coapte, citrice dulci, tinute insa in control de catre jocul dintre aciditate si corp.

Finalul aduce o aciditate la superlativ, usor crocanta, care imprima o senzatie citric-minerala (de lime), cu aspecte usor tonice, invocand senzatii de Kinley. Postgust mediu, cu o persistenta surprinzatoare, in care senzatiile crocant-amarui din final lasa loc tuselor prietenoase, de miere, ceara si fructe dulci.

  

Per ansamblu un vin Bun (spre Foarte Bun) care are de toate, cu un echilibru studiat si bine sustinut de catre toate componentele. Sufera insa de pacatul comun tuturor acestor exemplare destinate sa satisfaca cat mai multe gusturi: lipsa de personalitate.

Pe la noi se gaseste bineinteles pe site-ul Halewood care il si importa (ce surpriza) la 42 de lei. Un RPC Acceptabil si corect pentru ce ofera. Probabil ca “dincolo”, in Cizma, e mai ieftin..:D

Personal prefer insa ceva mai multa personalitate la banii respectivi. Chiar in detrimentul echilibrului sau al abordabilitatii.

 

Tags: Halewood, Italia, Villa Antinori

 

Stiu ca multi dintre cei care citesc postul de fata si-ar dori sa asiste la o prezentare docta si care “se educe” publicul despre tipurile de cascaval si cum se asorteaza acestea cu vinul. Eventual daca as mai si numi doua trei vinuri autohtone probabil ca as deveni orgasmic pentru o anumita parte a publicului. Adica partea avizata, cea cu productia, vanzarile si PR-ul. Si exact asta o sa fac…

 

O sa va prezint o alegorie despre cascavalul… Dar din alt punct de vedere, acela al maturizarii micutei  industrii media online aferente sectorului vini-viticol de pe la noi. Maturizare care bineinteles este si ea accelerata de cresterea calitatii vinurilor si a bugetelor de publicitate si PR ale producatorilor, care mai de care mai doritori sa isi promoveze “capodoperele” aparute majoritatea peste noapte cat mai aproape de nasul “consumatorului premium”. Care o fi ala, cred ca nici ei nu stiu, dar nu conteaza (pentru ei cel putin). Si nu despre asta vorbim acum.

 

Orice cascaval care se respecta incepe prin a fi lapte. Bineinteles exista si cascaval obtinut din grasimi vegetale, care desi nu va avea niciodata proprietatile originalul, poate sta in vitrina frigorifica langa acesta si chiar sa se vanda mai bine. De ce? Va las pe voi sa descoperiti. Eu nu va voi vorbi acum despre acel tip de cascaval pentru ca ar insemna un efort prea mare pentru o chestie nu neaparat prea neinsemnata, cat extrem de evidenta (paradoxal doar pentru unii).

 

Dar sa revenim la adevaratul cascaval. Acesta pentru a evolua din stadiul de “lapte”, o substanta de altfel comuna si intalnita pe toate drumurile, trebuie mai intai sa ajunga branza. Numai ca pentru a ajunge branza are nevoie de cheag. Cu cheagul e o problema: ori il ai ori nu il ai. Daca nu il ai, il poti lua de la altii (sa zicem ca folosesti un “starter”)  sau ti-l faci singur.

 

Odata ajuns in stadiul de branza, de cas dulce, cascavalul trebuie tocat marunt si framantat. Asadar el intra in malaxorul “industriei” si este framantat, izbit de toti peretii, invartit, fiert, mestecat, intors cu susul in jos. In aceasta perioada de obicei paradigmele in care traieste se succed cu repeziciune  sub influenta diverselor forte care participa la “framantare”: producatori, comercianti, comunicatori, consumatori, cititori, colegi de suferinta, persoane interesate sau dezinteresate. Aceasta “prelucrare” poate fi scurta si energica sau lunga si lenta. Depinde de tipul de cascaval cu care avem de a face.

 

O data iesit de la framantat cascavalul capata o forma a lui, de sine statatoare. Deja poate sa isi spuna siesi cascaval si sa stea cu mandrie langa alte roti de cascaval de pe raft. Acum daca are ceva noroc poate fi uns cu ceara, cu miere, cu toate alifiile, rezultand astfel un produs mult mai prezentabil publicului. De ungere se ocupa tot “industria”, care si-a adus aportul in mare parte si la “framantare”.

 

Exista insa si roti de cascaval care nu doresc sa fie unse cu nimic si chiar refuza cu obstinatie “lubrifierile” oneroase. Acesta este cascavalul care va fi maturat pentru o perioada lunga de timp pentru a–si dezvolta arome proprii, noi si nebanuite. El ia drumul beciurilor, al pivinitelor si al incaperilor intunecate, unde, spre deosebire de “lumina rampei” (sau a neonului de restaurant), incepe un lung proces de (auto) perfectionare. Celelalte roti de cascaval, care prefera sa fie consumate de tinere, automat il vor arata cu degetul ca fiind cel “ciufut”, cu care nu te poti intelege “omeneste” si in consecinta vor dezvolta in timp o relatie bazata pe o toleranta vigilenta, pentru a nu-i permite sa striveasca firava “corola de minuni a lumii” cu atata migala tesuta in jurul consumatorului. De vin premium in cazul nostru…

 

Dar nici procesul de maturare nu este lipsit de pericole. Pana sa ajunga la stadiul de cascaval D.O.P. (adica cu denumire de origine protejata, in care consumatorul avizat sa aiba incredere) trebuie sa evite o serie intreaga de microbi, fungus-i si bacterii care vor incerca sa preia din mers procesul de maturare si sa il vireze spre rezultate placute acestora, dar nedemne de un cascaval D.O.P. Acestea se vor hrani perioade lungi din “carnea” cascavalului, uneori fara ca acesta sa isi dea seama, rezultatul fiind intotdeauna acelasi: o carcasa goala care va suna in consecinta. Unele dintre acestea organisme sunt benefice si ajuta cascavalul sa se matureze, dar procesul de autoselectie a lor este dur si neiertator cu cascavalul, acesta putandu-se trezi cu “oaspeti’ nepoftiti in interior. Care ii vor afecta directia de dezvoltare viitoare.

 

Alteori in procesul de maturare apar bule. Goluri de aer. Lacune. Ca la Swaitzer. Acestea sunt un fel de gauri negre pe care cascavalul nu a putut sa le umple cu “substanta”, dar le-a acoperit foarte bine si le tine ascunse pana se gandeste cineva sa il taie pentru a se infrupta din el. Pe din afara arata bine, pe dinauntru e cam plin de gauri, de care cu siguranta cascavalul este constient, dar pe care consumatorul nu are cum sa le vada.

 

E si daca trece si aceasta etapa initiala a procesului de maturare si scapa neatins de  nimic, urmeaza un drum lung, lent si anevoios pe care fiecare cascaval trebuie sa il urmeze singur, pentru a deveni un adevarat cascaval DOP. Procesul il va intari, ii va crea o carapace greu de penetrat si un corp prin care doar cutitele grele si speciale vor putea trece cu anevoie. Vazand acestea, cei din jur vor incerca cu ritualuri bine studiate, sa rupa bucatele mici, cu cutitase de jucarie, pentru a se putea infrupta din cascavalul devenit deja faimos.

 

Si uneori, foarte rar, cascavalul se matureaza pe o perioada atat de lunga incat devine tare ca o piatra. Nu mai ramane din el decat substanta uscata, esenta pura. Deja nu mai este comestibil si nu mai merita nici macar efortul de a-l taia. Dupa viata ascetica pe care a dus-o, acesta va ajunge pe post de “moaste”, undeva intr-o vitrina, unde va fi prezentat drept exemplu de implinire si virtute. Toti  il vor admira, dar mai mult cu o admiratie perplexa  pornita din incapacitatea temporara sau permanenta de a intelege ce l-a determinat sa ajunga asa si sa nu se multumeasca cu una din miile de alternative moi si pufoase pe care “mediul ambiant” cu siguranta i le-a oferit pe parcursul vietii.

 

Care este morala acestei intregi alegorii care sper pe de o parte ca a fost destul de  logica si usor de urmarit si pe de alta parte indeajuns de prolixa pentru a indispune pe nimeni (in mod direct sau indirect) la inceput de saptamana?

Deci dragii mei, data viitoare cand va duceti la piata sa cumparati cascaval si va uitati in galantare sa stiti asa:

• exista cascaval ieftin (o sa va coste putin dar uitati-va bine la el daca este intr-adevar cascaval si nu grasime vegetala hidrogenata),
• exista cascaval scump (care teoretic aduce mai multa satisfactie celui care il consuma decat cel ieftin)
• si exista cascaval pe care nu il gasiti in galantare.

 

De ce? Pentru ca pur si simplu nu este de vanzare…

 

P.S. Probabil ca unii au crezut din titlu ca o sa va vorbesc despre bani? Trivial domnilor, trivial…  Desi sunt de acord cu principiul capitalist ca totul are un pret, acesta nu este neaparat si intotdeauna cuantificabil (doar) in bani! 😀