Constat ca ma apuca pe la sfarsit de saptamana niste pusee introspective-filozofice, destul de triviale de altfel tinand cont ca nu am pregatire de specialitate. Nici de vin, nici de filozofie. Si multa lume tine sa imi aduca tot mai des aminte de chestia asta in ultimul timp.  Eu o iau ca pe un semnal pozitiv. Bate saua sa priceapa calul…dar sa trecem la subiect.

Ipotezele de mai sus, desi aparent nefavorabile propriei persoane, nu ma opresc insa sa filozofez pe tema vinului. Pana la urma este unul din efectele licorii respective asupra psihicului personal: ma impinge intr-o stare reflexiva bantuita in mod obstentativ de intrebari existentiale de genul: de ce ? cum? si mai ales clasica retorica a “je m’en fiche-ismului”:  pana la urma pentru ce?

 

In mod ciudat aproape toate intrebarile si rationamentele  (presupus) logice legate de vin si mai ales de contextual autohton al vinului, duc in mod implacabil la partea financiara si mai ales la portofelul fazanului. Ahh, scuze, al consumatorului, azi am zis ca nu vorbesc urat. E un fel de sursa raului, daca ar fi sa vorbesc in termeni de George W. Bush dupa atacurile de la 11 septembrie.

 

In “tineretea” pasiunii mele pentru vin, (pe care inca o mai petrec si acum, dar mai pe la inceputurile ei asa), una din dilemele existentiale care ma ravasea frecvent era eterna intreabare filozofica: “Cum aleg eu vinul?”. Intrebare pe care de altfel cred ca si-o pun marea majoritate  a consumatorilor in fata raftului de la hypermarket sau a ecranului  de magazin online plin cu etichete.

Si atunci bineinteles au venit in ajutorul meu pasionatii de vin. Adica cei carora le-au trecut prin fata sute sau mii de sticle, ani, varietati, tari, interpretari si care teoretic pot ghida consumatorul spre o alegere constienta.

 

Zic teoretic pentru ca mai tarziu am dedus logic ca pasionatii de vin nu sunt pasionati numai de vin, ci (mai ales) de bunastarea financiara proprie. Deducerea de mai sus mi-a confirmat de fapt o banuiala, eu fiind de altfel o fire mai banuitoare, daca nu v-ati dat seama pana acum.

Este si logic, pentru ca nu e asa, ei, ca pasionati, vor sa bea vinuri din ce in ce mai scumpe, care necesita resurse financiare din ce in ce mai vaste. Si aceste resurse nu vin indeobste din alte activitati cu caracter oneros, pentru ca daca ar veni de acolo probabil ca nu ar mai avea timp sa scrie si sa dea sfaturi “dezinteresate” consumatorului ingenuu. Asa ca o sursa legitima pentru asigurarea necesarului de vin si implicit al obiectului pasiunii poate fi pasiunea in sine. In timp asta poate deveni si sursa unui trai indestulat. Nu tocmai etic pentru altii, dar perfect hedonist pentru propria persoana.

 

In momentul respectiv,  rational ma gandesc: un pasionat de vin de unde poate sa isi asigure resursa financiara necesara mentinerii vii a pasiunii (sau chiar a unui trai fara griji care sa penduleze intre betii crancene si degustari cu sorbituri din varful buzelor)? Pai in industrie banii vin din doua parti: de la producatori sau de la comercianti. Mult mai rar si pe alocuri inexistent in cazul pietei autohtone, consumatorii simt nevoia sa dea  banii pe un sfat avizat. De ce? Pai e simplu: daca e gratis sfatul si se gaseste pe toate gardurile, de ce sa mai platesc?

Numai ca ce e gratis e mai scump decat cu bani (cred ca v-am mai spus chestia asta, dar e un fel de dicton personal), pentru ca indeobste sfaturile nu sunt gratis, iar daca vi se par gratis, atunci exista probabilitatea foarte mare sa fie platite de altii. De ce? Tocmai pentru a parea gratis si dezinteresate. In fine…

 

De cand citesc bloguri si reviste de vin de pe afara (si de pe la noi) vad repetat cu obstinatie pe peste tot sloganul: “gaseste-ti un degustator (pasionat) cu care se te potrivesti la gusturi si apoi urmeaza-i sfaturile”. suna bine, nu? Plus ca e si exclusivist: daca nu vrei sa mergi cu turma lui Parker si vrei sa fii mai  “deosebit” (a se citi mai snob) decat marea masa a snobilor faci ceva “research” si iti gasesti un alt “pasionat” pe care ti-l pui de icoana pe perete in materie de vin. In plus mecanismul acesta iti asigura si o aura de superioritate data viitoare cand o sa vina unul sa iti fluture puncte Parker pe la nas si tu o sa ii comunici doct si superior ca Parker este varza (implicit si el, pentru ca se ia dupa el) si tu alegi mai nou dupa cutarica.

 

Dupa rationamentul si indemnul de mai sus problema ta, ca si consumator, se muta de la a alege dintr-o mare de vinuri si de etichete la a alege pe unul dintre “pasionatii” de vin. Si Slava Domnului nu ai unde sa (te) intorci de pasionati in domeniul asta.

Efectul psihologic este interesant si pervers pentru ca oricare individ crede ca ii este mult mai usor sa aprecieze calitatile altui individ, decat sa se apuce sa experimenteze cu mii de vinuri, stiluri si etichete. Pur si simplu mecanismul de selectie pare mai simplu si mai eficient.

 

Asa ca se naste un al doilea nivel al dilemei: dupa ce criterii alegem pasionatul de vin? Pentru ca pasionatul de vin, modelul, are si el agenda sa personala, producatorii si comerciantii o au pe a lor, iar ele se intalnesc destul de rar cu cele ale consumatorilor. Mai degraba se intalnesc cu buzunarele si portofele consumatorilor.  Pana la urma ajungi sa bei “pasionati” si nu vinuri si constati ca te invarti in general cam in aceleasi etichete. De ce oare? Simplu, pentru ca fiecare “pasionat” are contribuabilii (ahh scuze, preferatii) lui.

 

Deci pe ce criterii alegem? Pe cine urmarim? E mai dificil decat a alege un vin? E mai usor sa alegi un om sau un vin? E indicat sa iti lasi toate alegerile viitoare in materie de vin pe mana unui om?

 

Opinia mea personala vireaza spre un alt dicton, intalnit ce e drept mai rar pe site-urile de “specialitate” si care spune “trust your palate”  adica ai incredere in gusturile proprii. Personal l-as modifica usor si enunta asa: “Trust NOBODY but your palate!”

 

De fiecare data cand vreun amic ma intreaba cum e vinul cutare sau daca sa cumpere vinul cutare, il intreb ce stil de vin ii place. Daca imi spune ca nu stie, ii spun sa il cumpere sa vada cum e si apoi sa tina minte stilul sau producatorul pentru a-l evita sau cumpara pe viitor. Adica sa isi educe gusturile. Ceea ce primesc insa ca feedback in 99 % din cazuri este eterna intrebare: “Bah zi e bun sau nu e bun, nu ma mai aburi atat?”

 

Concluzia: oamenii vor alegeri simple, vor puncte, vor raspunsuri directe care sa nu le forteze memoria, rationamentul, imaginatia sau intelectul. Pur si simplu marea masa a consumatorilor refuza sa gandeasca si prefera sa ii lase pe altii sa o faca pentru ei.

 

Si pentru a satisface aceasta nevoie a aparut specia care se numeste pasionatul de vin.  Care adesea este mai pasionat de bani, faima, reputatie, click-uri, traffic, etc, decat de vin sau de ajutat consumatorul in a-l alege. El traduce lumea complicata a aromelor, soiurilor, AOC-urilor si etichetelor in recomandari simple sau puncte pentru omul de rand.  Si traducerea asta trece in mod invariabil prin stomacul propriu. La propriu si la figurat…

“Pasionatul”este un concept in sine si poate lua diferite forme, pentru diferite segmente de consumatori: reviste de specialitate, targuri de vin, bloggeri, sommelieri, ospatari, Master of Wine, etc. “Bestiarul” este si in acest domeniu imens. Dar pana la urma toti acesti actori joaca teatrul pentru un singur motiv: publicul consumator si portofelul acestuia.

 

Cam asta ar fi teoria pasiunii (rationale) pentru vin: este vorba de ceva mai mult declarat si mai putin simtit si pus in practica. Cel putin dupa parerea mea care ma consider o aberatie, ceva la jumatatea distantei dintre un consumator initiat si cu atitudine si  un pasionat de vin retinut care le povesteste si altora despre pasiunea lui.

 

Din ce motive povestesc?

Inca ma mai intreb si eu uneori chestia asta, alaturi de o groaza de alti “pasionati”.  Si din ce in ce mai putini pasionati…:)

Probabil ca din pasiune… Sincer(a)!

 

 

Cu riscul de a fi  acuzat ca scriu exclusiv despre SERVE va  povestesc la cald despre un vin pe care l-am incercat aseara. Aflandu-ma aseara intr-un restaurant din Pitesti am zarit in meniu o Feteasca Neagra de la SERVE din 2009. Si cum eram curios cum arata, mai ales prin prisma celor 90.7 de puncte primite la AWC Viena si implicit a medaliei de aur, am investit (dimpreuna cu comesenii) 60 de lei pentru a-mi satisface curiozitatea. Asadar, pe scurt si in comparatie cu cea descrisa ieri:

 

Aspect (Culoare):  Rosu inchis, cernelos, opac si cu tente usor violacee, clar mai concentrat si mai extractiv decat varianta 2008

 

Nas: in prima instanta te lovesc note intense de grajd, tabac, pamant reavan si ceva iod asociat cu note lactice. Se deschide dupa ceva insistenta la rotirea in pahar  in note tipice si apasate de prune uscate, fructe negre, visine confiate si ceva tuse afumat-condimentate (cafea, .

 

Gust: un atac rotunjit atasat ulterior unui corp mediu, cu impresii de fructe negre, gemuri de prune si note tenebroase de carne maturate, sange, ciocolata neagra si condiment. Un vin foarte “goth” pe palatin dealtfel, mult mai prezent  decat varianta 2008, cu o aciditate mai  redusa si un nivel in plus la capitolul integrare.  Evolutia este compacta, precisa, caracteristica  proprie cam la toate vinurile din 2009 cu pedigree Dealul Mare incercate de mine pana acum. Taninii sunt insa moi si catifelati si isi fac cu preponderenta aparitia pe final. Postgust lung, cu note de coaja de paine, prune afumate si ceva tente dulcege, bine tinute in frau de notele condimentate.

 

Un vin Foarte Bun, cu un RPC de asemenea, daca il mai gasiti. De aerat temeinic, altfel dupa primul nas il veti arunca la chiuveta.

Fata de cea descrisa ieri, are un plus evidenta la capitolele extractivitate, seriozitate, structura si corpolenta, cele doua parand total diferite. De fapt aceasta este un specimen care sare si din stilul SERVE de Feteasca Neagra cu care credeam ca ma obisnuisem si ca il puteam intui cu usurinta.

Clar, dupa parerea mea, nu este la acelasi nivel cu cele 91 de puncte luate de Cuvee Alexandru la acelasi concurs de mai sus, dar “sare” evident din marea masa a FN-urilor de pe la noi. Daca o mai gasiti pe undeva, cumparati-o si mai lasati-o cativa ani,macar de curiozitate…v-am spus acum ce as face eu.

Se confirma astfel axioma ca Feteasca Neagra la noi poate fi orice, oricand, oriunde, chiar si provenind de la acelasi producator.

 

Tags: 2009, Feteasca Neagra, SERVE, Terra Romana

 

Zilele trecute am deschis o sticla de Feteasca Neagra din cele doua primite de familia Micuda la ziua portilor deschise de la SERVE din octombrie anul trecut. De ce doua? Simplu! Pentru ca familia mai sus amintita are doi membrii. Daca vreti sa va mai aduceti aminte despre ce era vorba puteti (re)citi aici.

Daca o sa ma intrebati daca acuma primeste si sotia sticle de vin o sa va raspund ca desi nu le consuma, primeste. Bine, mai mult la indemnurile subsemnatului..:) Ba, colac peste pupaza, uneori primeste doar ea..:(

Cum uitasem de sticlele respective prin sifonier (ah, scuze, pivnita de vinuri) si mi-au trecut prin fata zilele trecute si in plus aducandu-mi aminte ca am niscaiva “porcarii” cu cartofi prin frigider (adica mancare cartofi cu carne, sa nu va ganditi la alte porcarii), m-am gandit ca e bine sa vad cum se mai (men)tine amintita licoare. Sa nu va aud de alte asortari cu mancarea ca nu am (ca majoritatea romanilor de altfel) vanat sau alte chestii aiuritoare prin frigider. Sunt doar pescar (foarte rar si amator) nu si braconier de caprioare cu botic umed si ochi mari, gen Bambi…:)

Despre vin:

 

Aspect (Culoare): Rosu rubiniu, semitransparent, inca tanar desi cu ceva degradeuri usor maronii in margini

Nas: Tipic, cu prune uscate, ceva fruct confiat, visine, plus note de ierburi aromatice (rozmarin, telina si leustean uscat). Usor balsamic si cu o tenta de ‘forest floor” (pamant umed cu frunze vestede, putrezite si ceva ciuperci, pentru mine). Are asa o tenta de Spatburgunder nemtesc (mirosit pe la Prowein) cu o tenta usor vegetala de ardei verde in fundal. Oricum interesant de complex, cu usoare tendinte  mature.

 

Gust: vinul debuteaza cu un atac vioi, aciditatea fiind inca “la post” in ciuda celor patru ani trecuti peste ea. Evolutia este lejera, corpul mediu cu arome de fructe rosii, prune uscate, visine, cirese negre alaturi de ceva note vanilate, condiment (piper, cuisoare, ceva anason) si o tusa balsamica. Finalul dezvolta ceva note amarui, usor deranjante, fiind urmat de un postgust mediu spre lung, initial caldut, cu tanini moi si integrati si arome dulcege de dulceturi de visine peste care vin apoi ceva note afumate si de ciocolata neagra.

 

Un vin Bun, care inca se tine binisor, lejer, suplu, abordabil si “easy drinking”. De fapt Fetestile Negre de la SERVE sunt mai pe stilul asta spre Syrah (Cotes du Rhone) mai light sau spre Pinot Noir, fara multa extractie, concentrare si aspect glicerinos, gen Merlot.  Cel putin mie asa mi se par. Ca pret, pe cea de fata nu cred ca o mai gasiti prin magazine, deja s-a ajuns la 2010 din ce stiu trecandu-se prin 2009.

Oricum si cele mai noi costa in jur de 30 de lei prin magazinele de specialitate; ar veni un RPC Bun. Personal nu mai stiu alta Feteasca Neagra la banii astia care sa arate asa.  Tot ce e mai rasarit sare de 40-50 de lei, unele bat in million.

 

Cat despre stilul descris mai sus, personal mie imi place, dar la cat de versatil este tratata Feteasca Neagra de pe la noi acoperind toata paleta de stiluri de la Cabernet Sauvignon (si uneori peste ca duritate, vezi Paganus) pana la Merlot(el) e imposibil sa nu gasesti ceva care sa iti placa.

Chiar poti avea cate o Feteasca Neagra favorita pentru diferite ocazii sau asocieri culinare. Pe ideea asta nici nu iti mai trebuie alt vin, poate asta o fi caracterul de soi al Fetestii Negre: versatilitatea..:) Bine asa din orice soi (crescut in conditii normale, nu in zone cu deficit sau excedent de caldura)  poti sa faci “n” stiluri de vin cu tehnologia din ziua de astazi.

 

 

 

In fine, despre alta idee, gen panseu retoric,vorbeam in titlu: ne tot plangem ca nu avem povesti de spus si implicit traditie cu care sa ne laudam pentru vinurile autohonte. Si ne trebuie asa ceva ca sa vindem licoarea respectiva. Despre producatori zic sa vanda, nu eu (vorbesc gresit la plural)…:)

 

Si mi-am adus aminte de legenda cu regretatul Conte Guy de Poix care a luat decizia de a investi in Romania, pe la inceputurile viticulturii post-comuniste, dupa ce a degustat o Feteasca Neagra a D-lui Rotarescu. Bine Feteasca Neagra era, din ce am inteles, mai deosebita, dintr-un an cu productie foarte mica si in consecinta cu nivel calitativ ridicat.

Ma gandeam de ce nu fac cei de la SERVE un vin pentru povestea respectiva, asa din niste fractii sau parcele mai reusite de Feteasca Neagra, cu niste productii mai mici si care sa iasa pe gama superioara.

 

In penuria asta de “povesti” de pe piata autohtona, cand unii (in genere de pe la agentii de publicitate care acum invata ce e cu vinul si promovarea lui) vin cu niste aberatii de iti sta mintea in loc, e pacat sa ai o poveste  si sa nu beneficiezi de ea.

 

Tags: Feteasca Neagra, SERVE