Cred ca toata lumea stie deja ca Recas se rebraduieste si scos chiar si o gama noua:  Castel Huniade, care inteleg ca va inlocui Castle Rock, pe care nu am putut-o asocia cu ceva in mod coerent niciodata si V-Legends, care  mi-a (ne-a) adus multe satisfactii. Acum vad ca au largit si portofoliul de vinuri importate cu niste nume interesante.

Deci se misca bine si in ritm alert pe drumul expansiunii. Daca stau sa ma gandesc, este printre putinii producatori care poate sa ofere si cantitate si calitate la preturi normale. De aceea il mangaiem cam toti pe crestet ca pe un copil tocmai ajuns la adolescenta si de la care te astepti sa iti aduca proverbiala cana cu apa (vin, in cazul de fata ) la batranete…:)

In fine, aseara mi-a trecut prin fata Feteasca Regala Demisec (12.5% alcool) din noua gama Castel Huniade. Pana acum ma intalnisem mai  ales cu rosiile din gama, ramanand placut impresionat mai ales de Cabernet Sauvignon.  Adevarul e ca la 12 lei (prin Auchan parca), nu prea vad ce i-ar sta in fata, decat autoconcurenta de pe gama Frunza si ceva Vinarte cand vine cate o pomotie si ajunge in jur de 10 lei.

Revenind la specimenul de fata, care si el costa cam tot in jur de 12-14 lei prin comertul capitalist (a.k.a hypermarketuri), avem asa:

 

Culoare (aspect): Galben pai, usor verzui, plin, cu ceva bule de CO2

 

Nas: intensitate medie, placut, direct, proaspat si fara complicatii inutile. Usor reductiv la primul pahar servit direct din sticla, cu mere verzi, pere, caise, piersici, toate pe un usor fundal floral care ii confera o tusa vaga de gingasie si subtilitate.

 

Gust: atac direct, proaspat, fara complicatii inutile, cu aciditate vioaie care balanseaza excelent restul de zahar. “Evolutia” pe palatin este meteorica, cu un corp usor (spre mediu datorita zaharului rezidual) si  aceelasi note de mere si pere, plus adieri de flori de soc. Ceva nuante verzi, usor deranjante de iarba, ardei gras, mere padurete(?!)  si parca o vaga impresie de rest de dioxid sau o fi fost din cauza corpului mai „light” care se dizolva cu rapidtate in gura. Finalul este proaspat, scurt, cu note floral-fructate si are tente de “maiada” (citit “Mai ada” cu paharul intins) creand o usoara dependenta..:)

 

Per ansamblu un vin Bun, modern, bine lucrat, cu un rest de zahar fericit integrat cu aciditatea a carui principala calitate este aceea ca te indeamna sa mai bei: abordabilitatea, ca sa fortez un pic limba romana. Prezentarea se inscrie in aceleasi coordonate: culorii vii, eticheta “fancy” si o tusa de traditie si istorie data de partea cu Castelul. Raportul pret/calitate este Foarte Bun,  lucru urmarit in mod clar si de producator. In acest segment de pret, pe brandurile de volum, nu prea pot identifica ceva comparabil ca stil si nivel de calittate, am auzit ca Halewood a scos acum o serie noua. Demonstreaza ca soiurile autohtone se pot vinifica cu succes in stil “Lume Noua” si nu inteleg de ce nu i-au pus Screwcap (probabil din reticentelor consumatorului roman)…

 

Este o Feteasca Regala “pentru popor”, corecta, de cursa lunga si dupa parerea mea piata are nevoie de acest tip de vinuri, cu tente de vinisor, usoare, necomplicate, prietenoase, americane, australiene (sic!) care pot ”muta” preferintele consumatorilor de la posircile galbene, siropoase, plate si alcolizate cu care a fost obisnuit atatia ani. Sunt curios cum arata si celelalte variante din gama, dar presupun prin inductie, ca stilul si filozofia se pastreaza.

 

Pretentiosii pot scoate ceva bani in plus din buzunar pentru Feteasca Regala din gama Sole, exemplar baricat, care pune mult mai bine in valoare calitatile soiului si joaca in alta liga de calitate,bineinteles cu alte niveluri de satisfactie din partea consumatorului.

 

Tags: Castel Huniade, Cramele Recas, Demisec, Feteasca Regala

 

Gand la gand cu bucurie, se pare ca nu sunt singurul care se preocupa zilele acestea de subiect prin blogosfera oenologica autohtona, acesta facand si obiectul postarii de aici si generand vii discutii intre doi tovarasi de „suferinta”: Ciprian si Mihai.

De cateva zile vroiam sa il aduc si eu in discutie in contextul unui experiment interesant al celor de la « La Revue du Vin de France » prezentat in ultimul numar (cel din Mai). Si cum vinul genereaza empatii si legaturi (mentale) nebanuite Ciprian mi-a luat-o inainte. De data asta! 🙂 Acum serios, citit postarea respectiva pentru ca este cel putin la fel de interesanta ca cea de fata. Si comentariile de asemenea..:)

 

Despre subiectul aerarii (oxigenarii, decantarii, etc.) vinului am mai scris aici,  prezentand un “gadget” care promitea sa ne scape de asteptarea orelor petrecute in decantor. Aceasta este varianta extrema si ultrarapida a fenomenului, aproape barbara prin agresivitate cu care trateaza licoarea bahica. Exista totusi si variante mai brutale, cum ar fi cea adusa in discutie de Bogdan in cadrul comentariilor la vechiul post si pe care o puteti urmari aici.

Astazi vom vorbi despre varianta total opusa celor de mai sus, care se dovedeste a avea avantaje banuite si evidente. Cu un singur dezavantaj: este dureros de lunga….

Deci, cei de la « La Revue du Vin de France », (de acum incolo RVF) in numele cautarii metodei celei mai nimerite pentru a aera un vin, au luat cate un vin rosu din zonele viticole reprezentative ale Frantei (Bordeaux, Burgundia, CNP, Cote-Rotie si Languedoc) si le-au incercat in conditiile a trei variante de aerare:

 

• dupa 2 minute de la deschidere
• dupa 2 ore petrecute in decantor
• dupa 2 zile de stata in sticla deschisa

 

Va prezint mai jos cele 5 mostre si rezultatele aferente (in traducerea proprie a limbii lui Balzac) :

 

	Sticla 2 minute	Decantor 2 ore	Sticla 2 zile
Chateau Jean Faure 2008 Saint- Emillion Grand Cru	Tanini evidenti si verzi, refuza sa se deschisa. De evitat!	Fermitatea este estompata, eleganta incepe sa se arate. Este mai bine!	Matasos, stralucitor, rafinat. Uimeste si seduce. Vinul este la varf!
Gevrey Chambertin 1er Cru Les Cazetires 2008, Jean-Claude Boisset	Fermitatea evidenta nu submineaza placerea. Nu e rau!	Nu ii prieste decantorul si acest lucru se vede. De evitat!	Cele doua zile l-au domolit si l-au deschis. Riscati !
Chateauneuf-du-papes Clos de l’Oratoire, 2008 Maison Ogier	Intensitatea fructului bucura papilele. Nu este rau !	Deranjat vinul devine disociat si agresiv. Dezamagitor!	In sfarsit expresia unui adevarat CNP! Placut!
Cote-Rotie 2008, Michel et Stephane Ogier	Frustrant ! Vinul  se rezuma la simplicitatea fructului. Neinteresant !	Castiga in aciditate, este mai violent. Mai bine!	Aerarea usoara si lenta releva un vin de succes. Impresionant!
Cuvee de  Lo Vielh 2008, Clos du Gravillas, Languedoc	Forta si tineretea fructului sunt la maxim. Delicios !	Bruscat in decantor, Carignan-ul se inchide. Neconvingator!	Placerea este la fel de intensa cal a deschidere, dar mai subtila. O bomba din sud!

 

De asemenea, notele de degustare sunt extrem de interesante si relevatoare, in tabelul de mai sus fiind prezentate doar concluziile finale. Va sfatuiesc sa cititi articolul din revista (poate fi cumparata si citita online aici)

Pe scurt, la o numaratoare simpla a rezultatelor pozitive obtinute de fiecare metoda in parte observam ca aerarea in decator pentru doua ore uneori mai rau face. In cazul Bordeaux-ului si a Cote Rotie-ului aceasta metoda deschide vinul, placerea suprema fiind totusi adusa de o oxigenare lenta si usoara timp de doua zile, petrecute in sticla deschisa.  De fapt aceasta metoda reuneste majoritatea sufragiilor pozitive ca fiind cea mai buna cale de a aera un vin. Ar fi fost interesant sa se foloseasca si un decantor (aerator) ultrarapid de gen Vinturi sau Magic Decanter, dar finalitatea este deja previzibila in lumina celor expuse mai sus.

 

Daca in cazul primelor doua variante de aerare rezutatele sunt impartite, trei dintre vinuri fiind afectate chiar in mod negativ de carafare, cea din urma ajuta toate cele cinci vinuri sa se exprime la adevarata valoare, in cazul unora diferentele fiind notabile fata de cel doua ore petrecute in carafa. Marele dezavantaj al acestei metode este timpul necesar! Intr-o lume in care timpul trece prea repede si nu este niciodata de ajuns, foarte putini, chair si dintre profesionisti, inteleg grija cu care trebuie tratat vinul. Si chiar daca o inteleg sau o intuiesc pur si simplu adesea, in viata reala (restaurante, mese festive, concursuri, etc.) nu este indeajuns timp la dispozitie.

 

Ma mai gandesc la minunatele concursuri de Shiraz, Cabernet, Merlot, etc. desfasurate la foc automat sau cu vinurile aerate meteoric prin decatoare, cum s-ar fi prezentat clasamentele si care ar fi fost punctele daca participantii s-ar fi intalnit peste doua zile sa mai dea o sansa vinurilor. Dar in ziua de astazi Timpul nu permite asa ceva si in final ajung la concluzia ca adeseori sentimentul acut de lipsa a acestuia atat de des resimtit de fiecare dintre noi, fura din placerile vinului si in final ale vietii.

 

 

P.S. M-am abtinut de data asta (cu greu) de la alte interpretari cu privire la evolutia fiecarui vin dintre cele expuse mai sus, in parte . Fiecare trage concluziile proprii si oricum pe ale mele, daca vreti sa le stiti, le mai prezint in comment-uri..:)

 

Tags: Aerare, Bordeaux, Burgundy, Cote-Rotie, Decantare, Decantor, Languedoc, Oxigenare, Revue du Vin de France

 

Am ramas dator de acum cateva postari cu impresiile despre vinurile Domaine Peraldi incercate la invitatia celor de la SERVE. Pentru partea de introducere cu privire la viticultura din Corsica si la soiurile specifice care se regasesc si in vinurile despre care voi vorbi mai departe puteti citi in cadrul primei postari, aici.

Asadar portofoliul lor acopera cele trei culori clasice: Alb, Rose si Rosu. Eu am fost pus in fata variantelor pe rosu, adica Domaine Peraldi rouge 2009 si Clos du Cardinal 2009. Cel din urma se face doar in anii care ofera recolte excelente din punct de vedere al calitatii; cam aceeasi filozofie care se aplica si la Cuvee Charlotte.

Exista un filon comun specific celor doi producatori venit probabil din filozofia de a crea vinuri a regretatului  Conte Guy Tyrel de Poix. De asemenea, lucru interesant, se produc si doua Cuvee-uri denumite dupa cei(lalti) doi copii ai contelui: Guillaume (rosu) si Clemence (alb). Suna familiar? Si analogiile nu se opresc aici. In spatele vinurilor de la Domaine Peraldi se regasesc pasiunea si dragostea fostului proprietar pentru soiurile locale si subtilitatile pe care acestea le pot aduce in detrimentul interpretarilor repetitive ale soiurilor internationale, adaptate in toate colturile lumii.

 

“Legenda” spune ca momentul decisiv al alegerii Romaniei pentru localizarea a ceea ce avea sa devina mai apoi SERVE a fost o Feteasca Neagra din Ceptura, incercata de D-ul Guy care l-a fermecat prin caracterul ei aparte si l-a determinat sa aleaga Romania pentru viitoarea sa investitie viticola. Poate ca au cantarit si alte motive mai mult sau  mai putin strategice sau comerciale care l-au indepartat de Ungaria, Bulgaria sau fosta Iugoslavie, dar mie imi place sa cred ca cel decisiv a fost cel de mai sus. Apoi daca stam sa ne gandim la ce era (si mai ales la ce nu era) in Romania anilor ’93-’94, cred ca ajungem la aceeasi banuiala conform careia doar dragostea si aplecarea spre soiurile traditonale, indigene si proprii terroir-ului romanesc au determinat decizia de mai sus. Dupa ani de la aceasta decizie, Contele Guy Tyrel de Poix declara unui ziar din Corsica:  “În România ma simt ca acasa, pentru ca un corsican poate citi si intelege romana, fara sa uitam de asemanarea dintre peisajele Carpatilor si ale Transilvaniei cu cele din zonele rurale ale Corsicai”.

Dupa ce am gustat vinurile celor de la Domaine Peraldi, le-am citit si le-am auzit povestea, sunt sigur acum ca D-ul Guy a ales Romania in primul rand cu sufletul si apoi cu mintea. De fapt, din pacate sau din fericire, alegerile personale ale multora dintre noi relativ la aspectele legate de fascinanta noastra patrie se fac tot cu sufletul si mai putin cu logica ratiunii care nu ne ofera adesea foarte multe motive “pro”…

Cele doua vinuri despre care am adus aminte mai sus sunt doua caractere deosebite fata de marea  majoritate a vinurilor cu care m-am intalnit pana acum. Sunt realizate fara multe interventii in crama, doar cu materie prima de foarte buna calitate si  cu o pasiune care transcede de la oenolog la cel care le consuma prin intermediul licorii magice din pahar. Desi din amplasarea geografica insulei am putea crede (asa cum am facut-o si eu) ca datorita caldurii vinurile sunt grele, cerneloase, extractive, alcolizate, din contra, datorita reliefului muntos acestea se prezinta elegante, subtile, in nuante deschis-rosiatice si cu o aciditatie de invidiat.

 

 

Domaine Peraldi Rouge 2009 este un cupaj dintre Sciaccarellu (60%), Grenache Niellucciu Cinsault (30%) si Carignan (10%). Viile din care este obtinut au varste intre 20 si 25 de ani si sunt plantate pe soluri granitice.

 

Aspect (Culoare): Rosu deschis, rubiniu,  de cireasa usor coapta

 

Nas: intensitate medie spre ridicata cu fructe rosii de padure (coacaze, zmeura, capsuni usor trecute) si ceva cirese rosii condimentate de parfumuri mediteraneene  de rozmarin, fenicul, ienupar, maquis (varianta corsicana a Garrigue-ul provencal de unde vine dealtfel si denumirea rezistentei franceze din al doilea razboi mondial) plus note usor picant-condimentate de piper si scortisoara datorate celor sase luni petrecute in baric.

 

Gust: atacul are volum (probabil si datorita alcoolului de 13,5 %), vinul se “simte” in gura fara a fi insa greoi datorita aciditatii bine integrate si a usoarelor note tonice de pe finalul evolutiei. Fructele rosii domina spectrul aromelor, insotite de nuante proaspete de ienupar si menta. Taninii catifelati si bine integrati ii confera un caracter prietenos si abordabil facandu-l extrem de versatil pentru diverse asocieri culinare. Finalul este usor picant, fin, mediu, cu parfumuri usor dulcege de cireasa si de condiment (scortisoara), fericit completate cu arome usor amarui de migdale si samburi de piersica.

Un vin foarte bun, proaspat, fructat, vinificat fara interventii “artificiale” din partea oenologului,rezultand o buna exprimare a fructului. Aduce la prima impresie a Cabernet Franc cu adieri fructate de Gamay, pentru ca apoi sa apara ca un Pinot Noir intr-o exprimare usor ludica. Un vin cu multiple fete, bine echilibrat, cu o aciditate surprinzatoare (spuneam si in postarea anterioara ca seamana cu un Pinot Noir cu interesante nuante rustice) si cu o concentrare a fructului excelenta pentru cat de abordabil si agreabil este.

 

 

Domaine Peraldi Clos du Cardinal 2009 se produce doar in anii favorabili. Din ce am inteles (si sper sa fi inteles bine) in curand denumirea acestuia se va schimba, nemafiind permisa utilizarea cuvinatului “Clos” in cadrul apelatiunii. Este compus din Sciaccarellu in proportie de 98 %, un lucru destul de rar intalnit la vinurile din Corsica si reprezinta expresia pura a acestui soi interesant.  Viile sunt cultivate pe pante granitice si au intre 40 si 45 de ani ca varsta.

 

Aspect (Culoare): rosu intens, cu tente caramizii mai ales in marginile paharului

 

Nas: Complex, elegant, intens, evident fructat (cirese coapte, coacaze, zmeura) cu note picant-ierboase (maquis, herbes de provence) si de baric (piper, vanilie, scortisoara) excelent integrate. Undeva in spate apar note subtile specifice Pinot Noir-ului: grajd, piele si o tusa carnoasa.

 

Gust: Atacul este usor, catifelat, proaspat (dar nu atat de acid ca cel de mai sus). Puncteaza insa in plus la capitolele complexitate, cu o nota de mineralitate seducatoare in fundal. In prim plan defileaza tot fructele rosii (cirese, visine), coapte, cu o puritate surprinzatoare, excelent completate de note de coaja de portocala uscata. Are o evolutie interesanta pe palatin, aducand arome de „maquis” si piele. Alcoolul (14.5%) este excelent integrat si in plus confera vinului un caracter voluptuos, de brocart. Taninii sunt prezenti, dar in tonuri moi, atenuate, fapt care ii imprima un caracter surprinzator de abordabil inca de pe acum, bineinteles dupa o aerare corespunzatoare si necesara. Finalul este insa cel care aduce sarea si piperul. La propriu si figurat. Pare a fi un vin in sine: lung, persistent, cu o evolutie pe palatin care pleaca de la note fructate, usor dulcege la aspecte tonice, usor pelinate, balsamice si carnoase toate desfasurandu-se pe parcursul a minute intregi si aducand pe buzele celui care il incearca un zambet complice de satisfactie.

 

Un vin foarte bun, mult mai serios decat cel anterior, integrat, evolutiv, superb echilibrat, cu un final de film american si pe deasupra cu un caracter aparte, ca sa citez o reclama celebra. Teoretic daca l-as  fi degustat in orb nu as fi stiut la ce sa il incadrez: desi prezinta caracteristicile unui Pinot serios, are ceva propriu, specific si probabil inconfundabil pentru cei obisnuiti cu el. Producatorul ii anunta un apogeu spre 2024 si dupa ce l-am incercat nu vad motive sa nu le dau dreptate.

 

 

Pentru mine cele doua vinuri de mai sus sunt doua superlative, producandu-mi o satisfactie peste media obisnuita. De remarcat: am subliniat pentru mine. De ce? Pentru ca sunt pasionat de tot ceeea ce este local, diferit, traditional fiecarei tari si fiecarui terroir, intr-un cuvant de soiurile specifice fiecarei regiuni viticole. Nimic nu poate exprima mai bine particularitatile terroir-ului, caracterul si traditiile unei zone, decat soiurile de vita de vie autohtone care fac efectiv parte din istoria locului, crescand si evoluand influentate de conditiile specifice apelatiunii respective. Din ce stiu, pe la noi, cele doua vinuri le gasiti la Ethicwine, vad ca inca nu apar inca pe site (deci nu stiu inca preturile), nefiind importate in cantitati mari.

Intr-adevar, exista o multitudine de vinuri mult mai abordabile, mai agreabile si mai comerciale decat cele de fata. Si primul gand ar fi la cele ale Lumii Noi, in special Chile, dar in vinurile respective nu puteti regasi farmecul si specificul unei traditii si a unui vin obtinut dintr-un soi creat si influentat de natura si de nu de interventia directa sau indirecta a omului. Dupa o groaza de sticle de Merlot si Cabernet din Chile, bombe de fruct si extract cu caracter glicerinos-abordabil, destinate multumirii simturilor si hedonismului de moment, descopar ca obtin mult mai multa satisfactie si placere de pe urma acestui gen de interpretari superbe ale unor variante autohtone. Este mai mult o evolutie de la hedonismul desantat promovat de Aristip din Cirene inspre un soi de Epicurianism oenologic, definit ca o placere personala, rational inteleasa si asumata.

 

 

P.S. I: Revenind totusi in concretul contemporan si canicular (in aceste zile) sunt foarte curios cu privire la Rose-ul produs la Domaine Peraldi. Curios in ce sens: cat de mult seamana cu Terra Romana Rose. Ceva imi spune ca desi cele doua provin din soiuri diferite, “genele si pedigree-ul comun s-ar putea sa le apropie intrucatva. Sunt curios deci cat de mult..:)

.

P.S. II: Tot cautand poze pentru postarea de mai sus am gasit pe un magazin online inca o curiozitate: un vin cu o eticheta foarte interesanta care contine numele Contelui Guy Tyrel de Poix si are o  forma diferita de cele in stil “Bourgogne” folosite in mod normal de cei de la Domaine Peraldi.

 

Tags: Clos du Cardinal, Corse, Domaine Peraldi, Guy Tyrel de Poix, Niellucciu, Rouge, Sciccarellu, SERVE