Cei care ma citesc cred ca au aflat pana la ora actuala ca nu sunt un mare fan al punctelor si implicit al celui care le-a impus pe plan mondial, niveland cumva vinul si reducandu-l la cifre. Adica Robert Parker. Bine, inteleg povestea despre consumatorul care “are nevoie de repere” (sic!). Doar ca in cazul meu nu functioneaza si cu cat mai repede consumatorul respectiv poate sa treaca de “magia punctelor Parker” si sa bea vinul care ii place, cu atat mai bine.  De altfel, nu sunt nici un fan al stilului de Bordeaux preferat de marele critic, adica vinuri “mari” opulente, “showy”. Bine ca de curand Neal Martin se ocupa de Bordeaux si cu el ma impac mai bine.

    

Si apropo de Neal Martin asta ne conduce la urmatoarea problema pe care o am cu Parker. Sistemul de puncte pe care l-a creat i-a scapat demult de sub control. De fapt a cedat voit controlul altor critici din echipa sa care se ocupa de mai toate zonele viticole la nivel mondial. Nu cred ca mai exista zona viticola la ora actuala in lume care sa nu aiba vinuri cu “puncte Parker”. Pana si noi avem. Si tinand cont de cum (nu) aratam la nivel mondial asta spune multe.

Toata avalansa de puncte care ne inconjoara din toate partile sunt de fapt puncte date de echipa lui Parker. Bob nu se mai ocupa la ora actuala nici macar de perla coroanei, adica Bordeaux. Treaba cu punctele e deja marketing si industrie.

  

Dar deja am vorbit nedrept de mult despre Robert Parker.

Si nu v-am povestit despre omul care conteaza cu adevarat in cazul de fata: Louis Barruol. Aflat la a 14-a generatie de vinificatori, a preluat viile de la tatal sau in 1992. Da ati citit bine, domeniul este in familie din 1490. 15 Ha de vii vechi aflate in inima Gigondas-ul, cu patru terroir-uri “Lieut-Dits” al caror comportament si stil de vinuri sunt studiate de sute de ani. Acesta este Chateau de Saint Cosme. Intre timp Louis s-a extins si in alte apelatiuni (in special Northern Rhone) fara a renunta insa la filozofia  terroir-ului care trebuie pus in valoare de vinuri.

  

Cu Louis si vinurile lui m-am mai intalnit prima data la Prowein. L-am vizitat meteoric la stand impreuna cu cei care ii importa vinurile in Romania, adica cei de la Winepoint. Imi aduc si acum aminte de “La Poste”-ul alb, obtinut din cvasi-anonimul Clairette, desfacut cu o zi inainte, care arata o structura, densitate, mineralitate si rafinament demne de vinuri mari, cu pedigree. Asta ca sa nu mai vorbesc de genericul Cotes du Rhone Rosu din 2004 cu un nas superb si o tinerete si densitate a fructului de invidiat.

  

Sa trecem la vinul de fata. Chateau de Saint Cosme Gigondas Hominis fides 2007. Hominis Fides este un lieut-dit (loc anume, parcela separata cu terroir deosebit) despre care puteti citi detalii aici. V-am facut introducerea de mai sus cu Parker pentru ca vinul de astazi a primit 100p de la celebrul critic. Nu stiu daca exact de la el sau de la cineva din echipa lui. Acest detaliu mai putin conteaza. Cat conteaza vinul in cauza.Oricum, pentru curiosi, nota (notele) de degustare o(le) gasiti aici.

 

Traumatizat de toata isteria cu punctele Parker am ajuns cumva sa evit involuntar vinurile cu “multe” puncte Parker. Pentru ca prea des invoca acelasi stil. Iar vinul de fata mi-a adus in mod dureros in atentie comportamentul acesta involuntar si uneori daunator.

 

Asa ca avand amintirile de la Prowein inca proaspete si aflandu-ma la Stirbey de 1 Mai am acceptat pe loc si fara nici macar sa ma uit in directia sotiei (rar mi se intampla sa fac ce ma taie capul cand sunt insotit) invitatia de a incerca la final un Hominis Fides 2007.

Recunosc ca nu punctele Parker m-au ademenit la mini-degustarea organizata ad-hoc de Winepoint (au mai fost cateva vinuri, un Ribera Reserva 2011 de la Carmelo Rodero surprinzator de bun plus un Toscan superb, I sodi di San Niccolo 2010 de la Castellare) cat curiozitatea de a vedea vinurile de la Saint Cosme, care dau dependenta. Cel putin in cazul meu…

 

 

Inainte sa va povestesc de maiastra lucrare, sa va mai spun ca am trecut inainte prin varianta 2013 a Les Deux Albion, “asamblajul” de linie, majoritar Syrah (de data aceasta, de obicei are mai mult Grenache din ce am inteles) si care arata foarte bine, cu un fruct negru concentrat, picant superb incadrat de notele smoky si de violete atat olfactiv cat si la nivelul papilelor. Daca va intalniti cu el sa nu il ratati…impaca multe gusturi inca de pe acum si va evolua excelent pe viitor.

Dar vinul care mi-a resetat papilele a fost cel de mai jos. Este un Grenache 100% care arata intr-un fel in care nu credeam vreodata ca Grenache-ul poate arata. Nu o sa ma incurc cu metoda clasica de a descrie un vin: aspect/nas/gust pentru ca imi e destul de greu sa disec astfel vinul e fata. Si oricum e un efort inutil. Este genul de vin pentru care descriptorii din categoria flori, fructe, filme sau baric devin triviali si desueti.

 

Va spun doar ca este de o finete ireala si o eleganta desarvasita. Asezate pe o structura ferma si o densitate compacta, cu o precizie si mineralitate de invidiat. Arome? Indefinite. In sensul ca e greu sa le separi si sa le categorisesti. Tanini? De o finete filigranata, presarati in corpul vinului, dar legati parca cu un fir de otel, insotind permanent evolutia vinului pe palatin. Postgust? Cand am ajuns la Pitesti inca il mai simteam bantuindu-mi papiele altminteri obosite dupa o zi de “degustat” unele dintre cele mai bune vinuri de pe plaiuri mioritice.

Pe scurt: o bestie rafinata. Care de abia incepe sa se transforme intr-o decadenta minune oenologica. Nu mai are nevoie decat de timp. Dar la un moment dat va fi perfect…

 

 

Merita 100p? Cu siguranta nu! Merita mai mult decat doar puncte Parker. Punctele ii fac un deserviciu, il fac cumva trivial, comercial, evaluabil, incadrabil in ceva definit.

Cat costa? Pai pana sa scrie Bob despre el, era in jur de 60-70 €. Apoi comerciantii au crescut preturile pe la 300 €. Un alt fenomen pentru care trebuie sa ii multumim amintitului critic. Dar indiferent, cu sau fara puncte Parker, vinul de fata este o opera de arta in sine. Cel mai bun Grenache pe care l-am incercat vreodata. Socant de bun. Exceptional!

 

Oricum gasiti acum la vanzare la preturi “normale” (adica in jur de 70-80€ importate de Winepoint) variantele 2013. La pretul acesta, comparativ cu cei 300 € de mai sus, merita sa luati cele patru selectii parcelare: “La Poste”, “Hominis Fides”, “Valbelle” si “Le Claux” si sa faceti o degustare comparativa. Asta da aroganta. De altfel au si ele o groaza de puncte Parker (Le Claux 2013 are cele mai multe, 96 parca).

Bine, asta daca acest amanunt chiar conteaza pentru voi si simtiti un plus de placere cand beti vinul respectiv (si) pentru faptul ca are puncte n+1 puncte Parker.

 

Tags: Chateau de Saint Cosme, gigondas, hominis fides, Les Deux Albion, Winepoint

Pe scurt, ca mi-a stat mintea in loc cand am citit stirea.

  

De la producatorul „vinului de aur”, al vinului venit cu parasuta, al vinului promovat cu Guta si al Cognac-ului autohton (la anul calculez ca ar trebui sa apara VSOP-ul si ulterior probabil si ceva Champagne) avem o veste importanta: Cotnari vrea sa cumpere marca Steaua. Adevarul e ca sunt cam din acelasi film.

 

Pana la urma, daca la vin stam excelent, calitate pe toata linia; imaginea este superba, am bagat Sauternes-ul in faliment, se bat francezii pe el si nu mai avem ce face cu banii, hai sa cumparam si o sigla de club de fotbal. Ca e patrimoniui national. Si apoi luam „vinul Stelei” de la machedonii de la Ostrovit, ii punem sigla proaspat cumparata si il scoatem noi. Moldovenii de la Cotnari.

E limpede ca aerul intr-o zi geroasa de iarna care e superba idee de marketing „cu bataie lunga” a celor de la Cotnari. E din aceeasi poza cu Guta, Morosanu, Cornelia si Lupu Rednic, etc. Publicul vizat clar este cam acelasi. Probabil pe teava vin Rapid, Dinamo si Mihaela Radulescu (brand-ul zic)…ca tot e de-a locului.

  

  

Una peste alta, daca vor castiga marca ma astept sa ii convoace Jiji la un „Colocviu la Pipera”. Cupaj de injuraturi cu blesteme, afuriseli, rapiri si amenintari. Ca stim cu totii cum trateaza el personal cu hotii care se dau la avutul lui.

Deja pot sa le sugerez celor de la Cotnari textul de pe contra-eticheta sticlei, sa fie in ton cu actualele creatii: „Banchetul sta sa inceapa in Pipera. Pagubitul coboara insotit de jumatate din galerie. Luminile s-au stins si ciobanul proaspat iesit din puscarie si insetat de lupta pregateste ranga sa isi repare orgoliul ranit. Glasul sau provoaca rumoare printre razesii podgoreni. Toti vor sa se roiasca…”

  

Pot deja sa scriu si notele de degustare ale viitoarei creatii:

„Aspect negru, tenebros, rosiatic in obraji,cu tente vinete in borduri, pe la urechi. Straluciri aurii pe la extremitati si la gat, picioare ferme, evidente.

Nas de tamaie amestecata cu fum de tigara, evidente tuse de Brett, note lactice si de carne maturata.

Gust: Atac rapid, corpolenta maxima, evolutie integrata si impetuoasa care iti umple gura cu mult fruct carnos si tente de sange. Aciditate vioaie si note de cas proaspat de oaie. Final cu tanini sustinuti, puternici, fermi, agresivi, care usuca brusc gura. Postgust lung, cu minim o luna de spitalizare si sechele psihice.”

  

Si ca sa vezi ghinionul si soarta (ca sa nu zic ca a fost mana Domnului): toata tarasenia cu marca  a pornit tot de la o pardalnica sticla de vin. Si noi care ne lamentam ca sectorul viti-vinicol e varza si nu conteaza in tara asta…”Ashea sheva”….

   

P.S. Totusi sa ne bucuram ca o companie din domeniul vinului liciteaza pentru marca Steaua. Se putea si mai rau: vreo firma de pompe funebre (cum ar fi sunat „La Steaua” postat printre cosciuge?)…sau chiar BOR. Ca sa identifice mirenii in mod clar steaua din povestea celor trei magi…

  

Tags: Cotnari, Steaua, Stema

 

Adeseori ma mir cat de multa lume vrea sa fie mintita. Si cata nevoie are lumea de minciuna. Nu numai in materie de vin. La modul general societatea functioneaza bazandu-se pe celebra iluzie ca totul va fi ok si nimic rau nu se (poate) va intampla.

La fel si la vin. Daca as avea cate 1 leu de cate e ori am auzit remarca: “lu’ cutare nu i-a mai iesit vinul ca anul trecut” probabil as bea Petrus la pranz, pe post de vin de masa. Si ce ma frapeaza de fapt cel mai tare este ca adeseori am auzit-o de la oameni care se pretind a fi experti in materie de vin (unii chiar cu diplome, autorizatii si certificate), ei fiind dealtfel si cei mai vocali in a se promova si infatisa publicului in postura de cunoscatori si detinatori ai adevarului viti-vinicol absolut.

 

Sunt de fapt oameni care se mint singuri si cer sa fie mintiti. Care asteapta ca un vin sa fie la fel de bun an de an. Nu conteaza conditiile care au stat la baza crearii lui. El trebuie sa fie la fel.

Ei inteleg vinul ca pe un simplu produs de consum: ceva care trebuie sa fie tot timpul la cote maxime si  sa respecte un anumit tipar. Iar aceasta este doar masura ignorantei de care dau dovada.

Producatorii (in fapt vinificatorii) stiu ca un vin nu poate fi la fel an de an, dar le livreaza ce vor. Acelasi vin an de an… Foarte putini isi asuma riscul (sau au libertate de actiune) de a face ceva diferit. La noi din pacate ii numeri pe degete. Cu indulgenta de la doua maini. Bineinteles ca un vin trebuie sa intruneasca anumiti parametrii minimi de calitate, dar de aici pana la a face acelasi vin an de an (din diverse motive care pot varia de la constrangeri comerciale la lipsa de pregatire sau pasiune pentru meserie pur si simplu) este un drum lung.

 

Mie unul stiu cu siguranta ca nu imi place sa beau acelasi vinuri an de an, oricat de bine ar iesi. Pur si simplu m-as plictisi. Pe de alta parte nici nu ii condamn pe cei care cauta acelasi vin in sticla de fiecare data. Dar macar sa nu ii aud cu fraze de gen “a scos nu stiu cine vinul din 2014”. Asa si? Care e noutatea? Ca e la fel ca cel din 2013? La fel de corect, bun si baubil. Posibil la fel de “excelent” sau “foarte bun”. Dar la fel.

 

“La fel” pentru mine nu functioneaza la vinuri. Asa cum un an nu seamana cu altul (de la vreme pana la vremuri) asa nu vad cum un vin dintr-un an poate fi la fel cu cel de anul trecut. Decat daca asa s-a dorit (intervenit) sa fie.

Cand beau vin imi doresc sa vad, (bineinteles asa cum spuneam mai sus cu un nivel de calitate implicit), variatie si diversitate de la an la an. Pentru ca asta da personalitate si face lumea vinului atat de interesanta. Si de aceea detest vinurile constante, oricat de bune ar fi. Un vin constant este exact ca un om care nu poate iesi dintr-o anumita paradigma, captiv propriei minti, pe care si-o otraveste constant si de fiecare data cand vorbesti cu el iti expune cu obstinatie aceleasi idei si solutii. Bine, pot fi geniale, dar sunt aceleasi…

 

Nu contest ca lumea viticola nu are nevoie si nu se bazeaza pe genul acesta de vinuri. Care an de an ies cam la fel si continutul sticlei este usor previzbil de catre consumator. In societatea actuala o mare parte a consumatorilor cauta predictibilitate si constanta la vinul/producatorul preferat. Omul cumpara un vin si poate il mai cumpara la anul sau peste doi ani si vrea sa gaseasca acelasi lucru in sticla.

Dar in fraza de mai sus cuvantul cheie este “consumator”. Eu nu sunt consumator de vin. Eu sunt pasionat de vin. Ma multumesc si cu 50 de ml dintr-o sticla. Dar sa fie ceva care sa imi provoace simturile si mintea, sa ma faca sa caut informatii despre el, despre producator, despre zona, despre istorie, despre cultura gastronomica din jurul lui. Sa ma determine sa il pun in context si sa inteleg de ce este asa si cum a ajuns sa fie asa,

Altfel totul este desert…un vin care iese la fel an de an nu imi stimuleaza cele mai importante parti ale mecanismului de analiza a acestuia: intelectul, dorinta de cunoastere, curiozitatea.

  

Adevarata frumusete a vinului nu vine din licoarea in sine si cu atat mai putin din starea bahic-euforica pe care aceasta o provoaca. Exista mijloace mai simple de inducere a acesteia, nu sa dai o groaza de bani pe o sticla de vin. Adevarata frumusete a vinului vine din diversitate, din capacitatea de a se reinventa an de an, o data cu schimbarea paradigmei in care este facut. Da, probabil nu va iesi la fel de bun ca cel de anul trecut, dar nu asta ma intereseaza. In natura si implicit in vin nu exista constanta. Atunci, de ce as vrea sa fiu mintit? Mie unul nu imi place sa fiu mintit si nici sa ma mint singur.

 

Ce mi-a prilejuit aceasta lunga divagatie (spuneti-i introducere sau “punere in context”) este faptul ca am participat vineri, la o degustare verticala paralela de Tamaioasa Romaneasca de la Stirbey, in cadrul traditionalei vizite de 1 Mai la crama.

 

Au fost in jur de cinci vinuri in fiecare serie, seci si dulci. Ca detalii tehnice se pare ca anii pari au fost mai favorabili soiului respectiv. La seria dulce 2006 mi s-a parut excelent de baut acum, cu un echilibru si integrare superbe, pe care rar o Tamaiaoasa am vazut sa le atinga. 2010 in schimb e de luat si de tinut, mai ales pentru structura, mineralitatea si aciditatea de invidiat care ii vor asigura un viitor luminos.

Si pe seci treaba sta asemanator, 2010 iesind in fata, 2007 fiind perfect domolita si de baut acum, nemai agresand cu nimic papilele, un vin calm cu arome de invechire perfect aseazate pe o evolutie linistita.

 

 

2009 a adus in prim plan doua exemplare cu aciditatea mai jos, datorita conditiilor climatice. Vinuri bune, fara nimic de reprosat, dar altfel sub impactul unui am mai dificil. La cea dulce desi restul de zahar este aproximativ la jumatate fata de 2010 din ce am inteles, cam tuturor li s-a parut mai dulce. Pentru ca ii lipsea “kick”-ul de aciditate care sa echilibreze zaharul si sa dea un plus de “viata” vinului.

Variantele noi, de la 2011 in sus sunt exact cum ar trebui sa fie o Tamaioasa, cu aromele tipice muscatului dominand olfactiv si cu senzatia de strugure dulce prezenta pe palatin, plus ceva note verzi, ierboase, usor minerale tipice exemplarelor de la Stirbey. Poate si datorita lor, eu le consider printre cele mai reusite din piata. Sunt vinuri inca tinere, cu care ar trebui sa aveti rabdare. Dar asa cum discutam si acum cateva zile pe Facebook, cine are la noi rabdare cu vinurile? Si mai ales cine are rabdare cu o Tamaioasa vinificata in sec?

   

Ca o reflectie personala, este interesant cum o aromatica atat de tipica si agresiva in tinerete (cred ca si un neofit ar putea recunoaste olfactiv o Tamaioasa in blind) se domoleste si lasa loc notelor de invechire care pot varia de la profilul unui Riesling la tuse clasice, de fruct copt, usor oxidativ si condimentat. Eu unul daca as fi avut de ales intre mai multe vinuri albe vechi, cu siguranta nu as fi ales o Tamaioasa, doar si pentru faptul ca nu as fi intuit un porfil de evolutie atat de interesant. Cele vechi nu mai au nimic din vioiciunea si dulceata olfactiva a tineretii, evoluind in cazurile fericite in combinatii eterice de coji de citrice uscate si condiment.

 

Inca o idee si inchei: un vin bun, pe langa calitatile inerente cu care s-a nascut, mai are nevoie de un ingredient care din pacate nu poate fi grabit, inlocuit sau emulat: timpul. Toate minunile tehnologice aparute in procesul de vinificatie in ultimele decenii nu pot suplini actiunea blanda a unui factor aparent banal, dar vital in drumul unui vin spre desavarsire completa: timpul. Timpul care pentru un pasionat de vin se traduce intr-un alt atribut: rabdare.

 

Asa ca postarea mea de astazi este o pleadoarie pentru doua lucruri esentiale in lumea vinului, simple, dar atat de des trecute cu vederea in goana spre “target”-uri a societatii de consum de astazi: diversitatea si rabdarea.

Pentru ca nu e asa, ca sa exprim un truism drag poporului nostru, “timpul le rezolva pe toate…”

 

P.S. Novacul 2007 Art Deco  rullz! Nu exista vin romanesc pe piata la ora actuala care sa se compare cu el ca stil.

Are tot ce ii trebuie, inclusiv timp. Pentru ca cineva a avut rabdare cu el…

 

Tags: Diversitate, Rabdarea, Stirbey, Tamaioasa Rom.