Astazi o sa va plictisesc cu o paralela interesanta (cel putin asa o consider eu) care exploreaza o presupusa legatura intre scrisul despre vin si „obiectul pasiunii”, adica vinul in sine. Pentru ca exista o asociere ciudata, organica, un fel de influentare reciproca si de reflectare a unui domeniu in celalalt.

A scrie o postare despre un vin sau despre ceva in legatura cu vinul e cumva asemanator cu a crea un vin. Rezultatul final poate fi bun, foarte bun sau dezamagitor. Uneori excelent sau exceptional. Principiile pe care se fundamenteaza insa cele doua demersuri sunt in mare aceleasi:

In primul rand ai nevoie de o serie intreaga de conditii climatice si de sol (terroir cum le place unora sa spuna). Fara aceste conditii de baza, via nu creste sau nu are sanse sa produca struguri de calitate cu o relativa constanta. Unele parcele sunt mai bune, altele mai slabe. Unele se potrivesc mai bine unui anumit soi, asa cum unele caractere se potrivesc mai bine anumitor stiluri de a scrie despre vin.

Apoi depinde ce ti-ai pus in gand sa faci: un vin in serie limitata, de calitate, targetat catre publicul avizat sau un vin pentru mase, care sa placa si sa fie usor de inteles de catre un public cat mai larg. Adica fie scrii pentru mase sau scrii pentru un public avizat. In cazul meu alegerea este involuntara, dar deciziile care conduc acolo sunt intotdeauna voluntare. Asa cum sunt taierile in vie, sistemul de conducere, alegerea clonelor, limitarea productiei la hectar, etc.

Apoi conteaza foarte mult si varsta viilor. Citesc si acum cu nostalgie o parte din postarile pe care le scriam la “inceputuri”. Nu ca acestea ar fi atat de indepartate incat sa le fi uitat deja, dar sunt curios sa  vad cat, daca si in ce directie am evoluat. Cam la fel si cu via: cu cat este mai batrana cu atat radacinile se intind mai mult si exploreaza o suprafata mai mare de subsol. Iar rezultatul final, strugurele, reflecta aceasta maturizare treptata.

Idem si la partea de blog: informatiile (daca le cauti) se acumuleaza, incep sa vina din mai multe surse, “radacinile” se intind in diferite medii si patrund mai adanc in “carnea” domeniului explorat. Si asta ar trebui sa se vada si in „produsul final”. Adica in ceea ce cititi pe blogul de fata.

Mai departe, cum tratezi strugurii respectivi? Pentru ca oricat de darnice ar fi anul si via cu tine, oricand iti poti bate joc in mod voluntar sau involuntar de ce ti-a oferit natura. La fel si la scrisul despre vin: poti acumula experienta, poti cunoaste oameni noi, poti vedea si recunoaste usor evidenta, dar daca alegi sa ignori toate acestea (in mod voluntar sau involuntar) produsul final nu va reflecta evolutia respectiva. Va fi doar o constanta surda care la un moment dat va deveni plictisitoare si monotona.

Si oricum chiar si dupa ce ai produs vinul s-ar putea sa mai fie nevoie de ceva „conditionari” inainte sa il scoti pe piata. Uneori acestea sunt doar mici ajustari de finete, alteori fac produsul respectiv de nerecunoscut, rapindu-i tipicitatea si farmecul.

La fel si la o postare despre vin: poate este nevoie de ceva “conditionari si ajustari” inainte sa o oferi publicului. Poate ii mai trebuie ceva acid sau din contra, sa mai diminuezi din aciditate (lucru care recunosc ca mie mi se intampla destul de des). Sau poate mai trebuie ceva „culoare” sau tanin, pentru macar o impresie de “coloana” vertebrala.

Prezentarea si eticheta sunt si ele importante. Design-ul site-ului, constructia frazei, cursivitatea textului, argumentarea cu date, exemplificarea cu fotografii, etc…toate acestea fac uneori mai mult decat “produsul” in sine. Pentru ca uneori forma poate distruge fondul. Sau il poate domina copios. Deh, marketingul…

Un lucru este cert: ca si la vin, daca nu ai “fruct”, proaspat in echilibru cu o aciditate si structura bine exprimate, daca derapezi prea mult intr-o anumita directie, produsul final va fi dezechilibrat si supus esecului. Va rezulta ceva banal. Sau mai rau, ceva evident machiat, facut sa ia fata, sa induca in eroare.

Ca si la vinuri postarile machiate, scrise in alte scopuri  decat pura pasiune pentru subiect, “vorbesc” si se dezvaluie singure. Sunt artificiale. Nu au suflet si nu relationeaza cu cititorului.

Un semn de ingrijorare in acest sens ar fi ca, desi vezi niste cifre de trafic pe un ecran, nu ai “feedback” de la cei care te citesc. Acestia sunt parca invizibili. Englezii spun ca postarile nu sunt „engaging”, nu captiveaza atentia, nu stimuleaza intelectul cititorilor, nu ii incita la actiune sau macar la reflexie, nu ii indeamna sa exploreze mai departe. Si la vinuri discutia este similara…

Toata paralela de mai sus ma conduce la o intrebare foarte interesanta: daca as fi un vin, ce vin as vrea sa fiu? Sau ce vin ma percep altii ca as fi?

In fine…nu intotdeauna, oricat te-ai stradui, postarile iti ies asa cum ai vrea sa fie. Ca si la vinuri, ai in portofoliu o gama de postari premium, una medie si una de volum. Asa cum nu poti sa faci vinuri bune in fiecare an, la fel nu poti sa “asamblezi” postari excelente de fiecare data. Oricum la un moment chiar si excelenta ar deveni plictisitoare prin previzibilitate…

Toate acestea fiind spuse, un lucru este sigur: pentru mine, un blog este ca un vin de autor. Chiar daca postarile efective pot diferi de la un moment la altul, asa cum un vin difera de la un an la altul, pe termen lung, constructia in ansamblul sau, blogul, va reflecta  stilul, caracterul si personalitatea autorului. Si „terroir”-ul de care dispune, bineinteles…

Pentru ca la vin este arhicunoscuta zicala: Poti sa ai vanzari cat zece, daca n-ai “terroir” esti rece!

Tags: Blog Vin, Vinuri

Vinul de fata l-am baut in urma cu ceva vreme in urma, dar mi-a ramas intiparit in minte ca fiind cel mai delicat si gingas exemplar de vin alb cu care m-am intalnit pana acum. Senzatie indusa probabil si de DOC-ul inscris pe eticheta.

Este produs de Inama si de fapt este un Soave Classico, adica obtinut din struguri din regiunea “originala” desemnata pentru productia de Soave, cu vii plantate pe dealuri vulcanice la est de Verona. Regiune care, “clasic” la italieni, a crescut apoi cu niste parcele fertile de pe aiurea, din campie numai bune de facut supraproductie, devenind Soave DOC. Aveti mai jos un filmulet cu Stefano Inama (vinificatorul si proprietarul Inama) care explica foarte bine diferentele intre Soave Classico si “cel normal” si puncteaza foarte bine cum factorul uman face parte integranta din terroir:

Soave (apropo cel mai produs vin alb al Italiei) a avut momentul lui de glorie pe pietele externe prin anii 70-80, fiind inlocuit intre timp pe piata din SUA de exemplu de la fel de “interesantul” Pinot Grigio. Spun la fel de interesantul, pentru ca asemenea acestuia vinurile Soave „obisnuite” sunt in marea  lor proportie ieftine, banale si plate, obtinute din vii de Garganega cu supraproductie si cu adaosuri copioase (la limita superioara de ceea ce permite DOC-ul ) de Trebbiano. Care poate fi Trebbianno Toscano (adica Ugni Blanc-ul folosit la distillate de francezi) sau Trebbiano di Soave ( Verdicchio) care de obicei se foloseste si doar el este permis la DOCG Soave. Alaturi de Pinot Blanc sau Chardonnay. Si deja v-am ametit de tot. Sa trecem peste….

Retineti doar ca exemplarele ieftine sunt banale, neutre, de cursa lunga si ca sa faci un Soave ca lumea costa. De exemplu cel de fata este obtinut din Garganega 100%, vii vechi de peste 30 de ani si productie la hectar cam pe jumatate cat accepta maxim DOC-ul. Aveti pe site-ul producatorului si un scurt film de prezentare a vinului.

Asadar:

Aspect (Culoare): Tanar, clar, galben deschis, semitransparent cu aluzii verzui

Nas: Fresh, delicat, intensitate scazuta spre medie, cu aluzii initiale de ceva mere verzi asociate cu tente minerale. Pe masura ce vinul se deschide senzatiile olfactive vireaza spre aspecte gingase, florale, diafane, de flora de camp.  Tot tabloul este completat de tuse de unt si alune prajite, in genul Champagne plus  subtile note drojdioase. O impresie de unt pe paine proaspat prajita. Un nas complex, fermecator mai ales prin subtilitate decat prin intensitatea aromelor.

Gust: Atac proaspat, lejer, corp mediu insotit de o aciditate vioaie si aspecte citric-minerale plus o tusa dulceaga. O constructie fina, pura, invocand senzatiile din nas si care, desi nu iese in evidenta cu foarte multe arome, nu lasa nici un moment impresia de banal sau diluat. Mai degraba de rafinat, cu o mineralitate eleganta, retinuta si omniprezenta. Curge lejer, ca o Champagne fara bule si lasa in urma un postgust proaspat, usor tonic, crocant  si mineral care cerseste urmatorul pahar.

In concluzie, este cel mai gingas si suav (sic!) vin cu care m-am intalnit. Ai impresia ca e o panza fina de borangic, care sta in orice moment sa se rupa, sa se dezintegreze si nu stii practic in ce se tine.

Cert este ca “se tine” si vinul este Foarte Bun, deosebit. Chestie care rar imi este dat sa o spun despre vinurile albe italiene care in general se inscriu la categoria proaspat, simplu, neutru, floral. Asa cum aminteam mai sus, aduce a un vin linistit de Champagne fara aciditatea taioasa. Apropo DOC Soave permite si vinuri spumante; as fi chiar curios cum arata unul.

Pe scurt, o finete de vin, un filigran, pe care nu iti vine sa il atingi cu o floare..:D

La noi este importat de Vinimondo, daca va intalniti cu el incercati-l ca merita. Dar neaparat la inceputul mesei/degustarii, atlfel nu o sa intelegeti mare lucru din „lucrare”. Costa in jur de 50-60 de lei (parca?) iar RPC-ul este Acceptabil tinand cont de cum se prezinta si de nivelul preturilor la vinuri similare autohtone.

Tags: Classico, Garganega, Inama, Italia, Soave

Sincer o sa ajung la exasperare cu atatea grafice care bantuie pe internet (si mai ales pe Facebook) privitoare la temperaturile „ideale” de servire a diverselor tipuri de vinuri. Unele mai complicate sau mai colorate decat altele. Cu sticle stilizate, struguri, termometre, arzatoare Bunsen, tabele, etc…o adevarata stiinta exacta. La un moment dat ajungi sa crezi ca iti trebuie doctorat in fizica atomica pentru a nimeri temperatura aceea ideala.

Credit @www.vinarijacoka.rs

Bun! Ceea ce o sa va spun in continuare probabil ca va oripila cam toata comunitatea de somelieri authotoni (probabil si ceva straini daca ar sti romana sa imi citeasca blogul) plus o parte copioasa din persoanele din industrie.

Pe scurt: NU EXISTA TEMPERATURA IDEALA DE SERVIRE A VINULUI. Chiar si semantic vorbind, daca citim expresia: „temperatura ideala de servire a vinului” ne dam seama ca aceasta propune un ideal, iar idealurile, “well”, sunt idealuri. Adica greu de atins si e bine sa ramana asa in ceea ce priveste subiectul vin. Ca nu e bine sa ne complicam prea mult si sa speriem consumatorul roman si asa in stadiul de “caprioara cu ochi aposi si botic umed” pe la noi. Daca ii mai punem si niste grafice cu 100 de temperaturi in fata deja l-am pierdut de tot. In plus, ce te faci ca de cele mai multe ori temperaturile acelea de servire difera de la sursa la sursa.

Atunci o sa ziceti: Pai daca nu exista, atunci cum procedam? Nu stiu cum procedati (puteti urmari si memora graficele si indicatiile respective din partea mea, nu ma deranjeaza), dar va spun cum procedez eu. Poate procedez prost si cu siguranta abordarea mea nu e tocmai recomandata unui om care vrea sa dea pe gat o sticla de vin la o ceafa de porc cu cartofi prajiti. Dar nici nu cred ca s-ar ghida dupa graficele respective. Ca se raceste ceafa pana cand aduce vinul la temperatura ideala.

Pe scurt, din punctul meu de vedere, exista un interval, o plaja de temperaturi, in care orice vin evolueaza gustativ si olfactiv. Vorbim acum de vinuri linistite, nu de spumante sau alte „specialitati”. Nu mai intru acum in teorie (de ex. cu cat e mai rece cu atat iese in fata aciditatea si merge in spate alcoolul si cu cat e mai cald invers, etc…etc…).

Eu de exemplu am intervale de referinta: un vin alb sec de obicei pleaca de la un 6 grade si “duce” teoretic pana pe la un 13,  iar unul rosu de la un 14 grade pana pe la un 21 grade. Cam 7 grade diferenta intre pragul minim si cel maxim. Asa ca atunci cand il servesc, „plec” cu el rece in pahar si il incerc pe masura ce temperatura creste. Foarte mult nu dureaza…doar cat il pui in pahar si a crescut temperatura. Cand am prins momentul optim la care vinul pare cel mai ok, atac cantitativ.

Da, stiu „teoria”: in functie de stil, zona, soi de strugure, etc. exista indicatii clare cu privire la temperaturile de servire, dar ne intoarceam la celebrele grafice si cat de mult ajuta ele un public deja speriat de complicatul si adesea snobul subiect vin e discutabil. Si apoi experienta mi-a aratat ca doua vinuri care pot apartine aceluiasi stil, zona, etc se echilibreaza la temperaturi total diferite.

Majoritatea vinurilor au un „sweet spot”, adica o temperatura la care toate componentele intra in rezonanta si se creaza un echilibru fericit. Bine, unele din ele pot evolua dintr-o parte in alta a spectrului de temperaturi si sa nu se echilibreze deloc, dar acolo sunt probleme cu vinul in sine. Reversul medaliei este ca exista vinuri care sunt delicioase pe tot palierul si evolueaza perfect echilibrat de la „rece” la „cald”. Dar acestea sunt destul de putine si in general pretul reflecta caracteristica de mai sus..:D

Asa ca la vinurile “normale”, pentru a obtine placere maxima de pe urma sticlei pe care tocmai ati dat banii munciti cu greu, faceti-va putin timp, „aveti putintica rabdare” si cautati punctul…de echilibru…😀

Ah, si nu mai stati cu grafice alambicate si tabele cu cifre si temperaturi langa voi, ca e moartea pasiunii…:D Pasiunii de vin …offcourse.

Mentiune speciala 1: daca pe eticheta producatorul scrie clar temperatura de servire pentru vinul propriu, luati-va dupa el. In general stie ce vorbeste. Dar asta nu inseamna ca nu puteti experimenta…

Mentiune speciala 2 (ca sa evitam comentariile semidocte): A nu se intelege din cele de mai sus ca eu consider  ca temperaturile de servire recomandate la diverse vinuri sunt profund inutile. Doar ca ele au devenit in timp niste mantre goale care in plus tind sa complice prea mult subiectul pentru consumatorul de vin obisnuit.

Si oricum, oricat de complicate ar fi nu reusesc sa cuprinde diversitatea de vinuri, stiluri si de situatii concrete.

 In final, uitati si cateva “exemple” ca sa vedeti despre ce vorbesc:

Tags: Temperatura servire vin, vin